Al doilea vis al căluţului de mare

Interviu cu Simona Popescu

La Orheiul Vechi te-ai gândit că vă aflaţi pe fundul Mării Sarmatice?

Ştiam că vin aici pentru o tabără de scriere literară în cadrul căreia urma să lucrez cu un grup de tineri scriitori din Republica Moldova. Despre Orhei nu aveam nici o idee. Faptul că ne aflăm pe un fost fund de mare m-a impresionat de la bun început. Apoi am descoperit scoicile din piatră şi o bisericuţă în care vîntul juca rolul valului.

Crezi că în chiliile săpate în stâncile Orheiului Vechi se poate scrie poezie?

M-am dus într-una din zile la chiliile de piatră cu Laur şi Iuliana, nişte copii care au fost şi ei cu noi la Orhei (au şi scris cîteva poezioare) şi care mi-au spus că anul trecut au găsit acolo paltoane vechi, de la călugări poate. Am văzut la chilii și o mireasă (am aflat că e un obicei ca mirii, după cununie, să vina aici pentru fotografii). În altă zi, am fost invitaţi să vorbim, eu, Radu (Vancu) şi Anatol (Moraru) despre noi ca scriitori într-una dintre chilii. N-o să uit niciodată imaginea asta: noi toți într-o alveolă de calcar. Era linişte, răcoare şi se vedea, de sus, toată valea: rîul cu jumătăţi de podeţe şi cîte un scaun la capăt, bizar, pentru pescari.

Grupul de tineri participanţi la atelierul de scriere creativă din Orheiul Vechi a sorbit orice cuvînt al tău sau tu ai fost atentă la ce spun autorii începători?

Ne-am ascultat unii pe alţii, ne-am legat unii de alţii, am inventat pentru ei tot felul de teme, şi personalizate, şi comune. Am primit şi eu una, de la Radu Vancu: Al doilea vis al căluţului de mare (i-am dat şi eu lui un titlu: Despre conștiință și despre voință). La sfîrşit am topit tot ce am văzut și auzit acolo într-un poem plin de cadouri pentru cei prezenţi (cadouri de versuri, imagini, dar şi obiecte mici precum o perlă fără pereche, un pandativ rotund cu steluţă de rubin, o scoică-piatră, o pisică desenată, o inimioară, o pungă cu ciocolată, un mic evantai de hîrtie, o frunză, o cochilie de melc). Dincolo de partea afectivă, a fost şi o demonstraţie că, pînă la urmă, poezia nu e doar metaforă, ficțiune (am avut o întreagă discuție pe subiectul ăsta), că e foarte legată de concret, de ceea ce ni se întîmplă în viaţa zi de zi - și se întîmplă multe, lucruri emoționante.

Ce sfaturi le-ai dat? Cine dintre marii poeţi români sunt modele pentru ei?

Sfaturi? Să aibă răbdare, să citească mult, mult, să iubească lumea şi să fie necruţători cu tot ceea ce-o poate murdări, cu tot ce înseamnă minciună, în viaţă sau în literatură (şarlatanie, vorba unuia dintre ei). Modele? Fiecare şi le alege singur. De fapt, n-aş folosi cuvîntul „model”, ci „prieten”: fiecare îşi alege prietenii de literatură. Eu îi iubesc pe mulţi, din secole diferite, n-aș folosi sintagma „mari scriitori”. Prefer să vorbesc despre „scriitorii adevăraţi”. De pildă, unul dintre cei mai dragi mie e Fântâneru, un fel de Salinger din anii ’30, care a dat un singur roman. În general, cei mai buni prieteni ai mei din literatura română sînt autori cu un roman-două, cu cîteva volume de poezie. De pildă Blecher, Bacovia, Mateiu Caragiale. În două-trei cărţi au spus lucruri mai trainice decît alţii într-o sută! Poate o să fac să circule şi la voi un text de-al meu de acum un an, Scriiceii, cu sfaturi pentru tinerii care vor să facă literatură.

Ai reuşit să te împrieteneşti cu tinerii de la Orhei?

Eu zic că ne-am împrietenit, cu fiecare altfel. Am sfîrşit prin a ţine la ei. Au fost, pentru mine, un fel de „rubici” – cum le spun tinerilor mei prieteni din România cu care am scris un roman, Rubik. În ultima noapte am stat mai mult cu ei, am ascultat muzică de-a lor - printre altele, Zemfira. De cînd ne-am despărţit, unii dintre noii mei prieteni de la Orhei îmi tot trimit mail-uri în care îmi cer teme noi de lucru!

Ce ai observat în textele scrise de tineri la Orheiul Vechi – despre ce scriu şi cum scriu?

La început am avut impresia, despre unii, că sînt prea influenţaţi de doar cîţiva scriitori mai tineri de pe la noi, fără să ştie prea multe despre literatura română, de fapt. Dar ei aveau mai multe cărţi în mînecă, ascunse. La prima noastră întîlnire i-am rugat să vorbească despre ei, le-am spus că mi se pare important să aibă “temele” lor. Le-am sugerat să-şi pună din cînd în cînd întrebarea: „Prin ce mă deosebesc eu de cei din generaţia mea?” Sînt sigură că măcar unii se vor gîndi serios la asta. La întoarcerea spre Chişinău am stat în maşină lîngă Marina, o fată subţirică şi tăcută de la Bălţi. Am intrat în vorbă cu ea şi mi-a povestit cu dezinvoltură şi pasiune despre ce scrie, despre faptul că s-a tot gîndit la răspunsuri pentru întrebarea mea din prima zi. Pentru Marina literatura e legată de iarnă, frig, umbră, legată şi de muzica nordică pe care o tot ascultă.

Ai metode pentru a-ţi recăpăta prospeţimea scrisului?

Cred că e bine să fii atent, să-ţi pese de ceea ce se întîmplă în jurul tău, să nu fii indiferent, să te laşi înconjurat de cei mai tineri ca tine, să fii generos cu ei, dar şi onest.

Cînd vor apărea culegerile cu texte scrise la Orhei?

Nu ştiu, se ocupă Dumitru Crudu de asta.

Cum ţi s-a părut satul Trebujeni?

Am stat la casa doamnei Ludmila, care ne-a gătit mîncare sănătoasă, şi a domnului Ion, care ne-a cîntat la acordeon. Era acolo o grădină plină de cîrciumărese de toate culorile (doamna Ludmila mi-a spus că acestor flori care-mi plac aşa de mult li se spune aici „băieţei”), de crăiţe galbene şi portocalii, busuioc. Dacă ridicai privirea, vedeai departe piatra aia trainică, parte din fostul peisaj marin. Am traversat într-o zi satul torid, plin de răscruci, sub o uriaşă umbrelă. M-am simţit ca... Marry Poppins.

Ţi-ai luat scoici de la Orhei?

Da, nu m-am putut abţine şi am luat cu mine un pietroi plin de scoici, o frumuseţe. Şi am primit cadou cîţiva melcişori.

Deplasarea la Orhei nu ţi-a luat din timp?

De la o vreme am devenit foarte zgîrcită cînd vine vorba de timpul meu. Nu prea pot să scriu întins în semestrele anului universitar, aşa că vacanţa e extrem de preţioasă. Mi-am dorit însă mult să-i întîlnesc pe cei mai tineri scriitori de aici. Aş reveni oricînd pentru nişte oameni ca ei.

Care e cea mai puternică amintire din Orhei?

Aici am o poveste. Nu ştiu ce m-a apucat să vorbesc la Orhei, printre altele, depre faptul că, de la o vreme, am intrat într-un joc copilăresc de-a hazardul obiectiv cu căluţi de mare, (pentru mine, un simbol al poeziei), că, din fiecare loc unde mă duc, dacă se întîmplă, aduc cu mine cîte un căluţ de mare (podoabă, jucărie, desen sau ce se nimereşte), ca o confirmare că păstrez o legătură concretă cu locul în care s-a întîmplat să fiu. La Orhei chiar n-aveam cum să găsesc un căluţ de mare, dar mi s-a părut un semn că am nimerit într-un fost bazin marin (şi dacă Marea Neagră, unde trăiesc căluţi de mare, e parte din fosta Mare Sarmatică, poate că ei au existat cîndva şi aici). Apoi, într-o seară, am descoperit pe cartonul gri al unei cutii de chibrituri o pată de vin sub forma unui căluţ de mare, ceea ce ne-a amuzat, pe mine şi pe ceilalţi. Marea surpriză a venit însă în ultima zi cînd, spre uimirea mea, o fată, Ana, mi-a dăruit un nasture cu un superb căluţ de mare. Asta m-a lăsat fără cuvinte. Aşadar, şi în piatră seacă găseşti căluţul! Doar că piatra nu e seacă, acolo unde sînt oameni minunaţi.

La ce carte sau cărţi lucrezi în prezent?

Una dintre întrebările care mi s-au pus a fost următoarea: „De ce iubiţi lumea, Simona Popescu?”. Eu i-am zis lui Ion Buzu (căruia îi dădusem ca temă – de gîndire şi nu de scris neapărat – dragostea pentru lume, cu tot ceea ce înseamnă ea) că o să găsească răspuns într-o carte la care lucrez de mai mulţi ani. Sper s-o închei pînă la sfîrşitul anului. E vorba în ea şi despre Republica Moldova.

Şi, la sfîrşit, poezioara mea la temă, Al doilea vis al căluţului de mare:

Căluţu’-i mic, dar el visează

Adîncul să ajungă Înălţime

şi Nevăzutul – trainic –

de ape-acoperit

chilie pentru pustnici

şi loc pentru mirese

și poeţi.

Interviu de Irina Nechit