luni, 13 august 2012




Anatol Moraru, Adrian Ciubotaru




SIAMEZII
Istoria unei bîrfe

Personajele

George, primul siamez
Gordon, al doilea siamez
Annabel, studentă
Funny Adams, frumoasa ridicolă
Mark Shackall, fostă vedetă
Decanul
Lilly, prietena lui Annabel
Eventual, alţii


Scena 0

(Calme şi fardate, două femei, una foarte tînără, alta de vreo treizeci de ani, dar arătînd mult mai matură, se furişează tiptil într-o sală de curs)

Funny: Ai dus-o?
Lilly: Se putea altfel? O merită, chiar dacă mi-i prietenă!
Funny: Şi pe deplin, dragă! Să n-ai remuşcări, că nu le am nici eu! Să vezi cum n-o să-i ticnească coniţei simpatia afişată a unor dascăli.
Lilly: Şi nu numai a dăscălilor!... O face pe mironosiţa, dar, de fapt, o ştiu eu. Nu se mulţumeşte cu ce are... Marian, un băiat de treabă, înalt, frumos, deştept, cu bani. Nu! Ei nu-i place! Ea îl vrea pe bărbatul ideal!
Funny: Ideal? Daaa, sigur, ăştia-s bărbatul ideal... Apropo, decanul ştie că tu ai pus poza pe masă?
Lilly: Parcă nu trebuia să ştie...
Funny: E bine aşa! mai departe, îmi asum eu toată responsabilitatea. 

Scena 1
(Orarul unei facultăţi de litere. Apar doi bărbaţi concrescuţi, de 30 de ani, îmbrăcaţi într-un costum cu două mîneci, foarte diferiţi la chip, purtînd cîte o servietă. La un moment dat, unul din ei pune servieta la picioare şi îi aranjează cravata celuilalt.)


George: Ţi-am spus eu că o să ne iasă vorbe!
Gordon: Pe unde?
George: Cum pe unde? Mi-a spus-o aseară Mark. Tu n-ai auzit nimic?
Gordon: Cînd?
George: Aseară, la cafenea. Eu îmi revedeam notele de curs, cînd a intrat Mark... Stai, tu ce făceai? A! Te dădeai la asta, cum îi zice...
Gordon: Vorbeşti de Lilly?... Ce fel de vorbe?
George: O catastrofă! Mark mi-a spus că circulă un zvon în facultate. Unul foarte grav. Şi că vom fi chemaţi la decanat.
Gordon: M-am săturat, dragă, de paranoia ta. Ce ţi-a spus tipu’ că te-ai speriat aşa de tare?
George: A fost găsit un caiet cu o poză în care o studentă ne îmbrăţişează pe noi doi.
Gordon: Şi atît? (rîde)
George: Asta nu-i tot. Pe verso scria: „Te iubesc!”
Gordon: Cine-o fi? Să-mi amintesc... (Începe a-şi îndoi degetele de la mînă) Lilly? Nu!!!
Lizeta? Jorjeta? Iveta? Loreta? (rîde)
George: Degeaba rîzi. Şi apoi, de ce crezi că era vorba de tine?  De ce numai pe tine trebuie să te iubească femeile? Poate că mă îmbrăţişa mai tare pe mine decît pe tine?
Gordon: Tu nici măcar nu ţii minte dacă cineva a pus mîna pe tine şi, în general, ai pierdut simţul realului. Uite la noi! Ţi-ai amintit?
George: (supărat) Caietul a ajuns la decanat...
Gordon: Mare treabă!
George: Nu zi, cînd tocmai au venit ăştia de la moravuri după studentele care se prostituau la hotel, s-ar putea să se agaţe şi de noi. Şi ştii de ce, (îl strîmbă) dragă? Adă-ţi aminte de cîte ori am lipsit de la curs din cauza pasiunilor tale şi de cîte ori ne-a văzut lumea prin localuri suspecte. Poate că e timpul să fii şi tu mai serios, că de data asta nu e vorba numai de tine!
Gordon: Te-am înţeles, dar nu intra în panică. Rezolvăm noi cumva... Apropo, iat-o şi pe fosta noastră vedetă. (De ei se apropie Mark)
Mark: Servus, George Gordon! Ei, cum aţi dormit aseară?
Gordon: Ca de obicei, într-un pat.
Mark: (deconcertat de calmul colegilor) Păi, cum aşa, nu v-am spus eu ce s-a întîmplat? Că a fost găsită o poză... Dar v-am spus, nu?
George: Nu te enerva, colega. I-am explicat totul.
Mark: Ei şi ce aveţi de gînd să faceţi?
Gordon: Te rugăm să păstrezi tăcerea. Deocamdată atît.
Mark: E cam greu, domle, odată ce au fost implicate instanţele.
Gordon: (ironic) Şi cine oare le-a implicat?
George: Lasă-l în pace, nu tot el ne-a preîntîmpinat?
Gordon: Aşa cum cred că l-a preîntîmpinat şi pe decan înainte de a ne preîntîmpina pe noi...
Mark: Bine, stimaţi colegi, n-am vrut să încep cu asta, dar trebuie să vă informez: vă aşteaptă decanul.

Scena 2
(Un decanat)


Decanul: Nu vreau să zic că-mi pare bine să vă văd. De data asta chiar aţi sărit calul!
George Gordon: Bună ziua!
Decanul: (surprins) Luaţi loc! (pe cît se poate de oficial) Domnilor, am ţinut să discutăm în particular o problemă care, ţinînd cont de specificul facultăţii noastre, ar putea avea consecinţe neplăcute.
George: Sînt de acord, ţinînd cont de specificul facultăţii noastre.
Gordon: Despre ce vorbiţi?
Decanul: (nu-i mirat) Trec peste felul vostru de a fi. Vineri, după cursul vostru, în sala 310, cineva a găsit un caiet cu o poză... interesantă. Nici nu îndrăznesc să vă spun ce era acolo...
Gordon: Şi ce, acel cineva v-a adus poza chiar în decanat şi v-a dat-o, aşa, în mînă, personal?
Decanul: Şi de unde crezi că o am?
Gordon: Cum, turnătorii de serviciu sînt în vacanţă?
George: Gordon, nu asta-i important, tu încă n-ai înţeles?
Decanul: (lui Gordon) Are dreptate. Important este că picaţi foarte prost cu poza asta. O spun fără ocolişuri: doamne fereşte să audă cei de la moravuri. Că pot s-o audă şi pe asta. Şi aşa sînteţi o problemă pentru mai mulţi din facultatea asta. Fie că nu le place cum vă îmbrăcaţi, fie că nu le place cum le răspundeţi la bineţe, fie că sînteţi prea mulţi la acelaşi curs, fie că unul are complexe şi altul nu le are deloc, fie că, în general, atrageţi atenţia tuturor. Întrebarea mea este: pînă cînd cu defulările, domnilor?
George: Ce să spun?
Gordon: Eu ştiu ce să spun: A cîta oară ni se întîmplă? Ştiţi? Ştiţi! Ieri o ironie, azi o poză, mîine ne vor vedea goi prin facultate, dar, pînă la urmă, dincolo de infirmitatea noastră, ce ni s-ar putea incrimina?
Decanul: (evaziv) Ştiam că vă veţi justifica în felul ăsta. Eu nu am obiceiul de a umbla cu intrigile şi nici măcar de a le raporta şefilor mei. Eu ştiu mai bine decît ceilalţi care e problema voastră şi nu trebuie să vă justificaţi deloc, pentru că la mijloc este o intrigă şi, de fapt, de asta ar trebui să vă temeţi. Nu să alergaţi acum amîndoi în toate părţile şi să răscoliţi toată facultatea în căutare de poze, studente şi răufăcători. Eu zic să vă daţi la fund, să lăsaţi bîrfa să se răsufle că de celelalte am eu grijă.
(Între timp, George observă pe birou o poză şi, distrat, o bagă în buzunar)
Gordon: La fundul unora am să mă dau totuşi.
Decanul: Ştiu la cine te referi. Dar mai ales asta să n-o faci. Că de fapt totul va porni de aici.
(Gordon îl trage violent pe George afară din decanat)
George: (luminos) La revedere...
Scena 3

Gordon: (nervos) Mai bine nu te luam, că ai tăcut ca mutul. Ai avut şi tu o şansă să fii bărbat şi ai ratat-o ca pe multe altele.
George: (calm) Cît tu îţi demonstrai virilitatea cu decanul, eu am găsit poza cu pricina. Nu vrei s-o vezi?
Gordon: (privind-o îndelung) ... Mama ei de tîrfă...
George: Monstrule, cum de-ţi permiţi s-o înjuri pe fiinţa asta angelică, pe Annabel! Ce, multe studente au vrut doar să pozeze cu noi?
Gordon: Nu vorbeam de Annabel. Acum sînt sigur cine ne-a făcut-o. Mark nu e în stare de aşa ceva. Asta putea să ne-o facă doar o femeie. O femeie care vrea să ne plătească nişte poliţe, o femeie care ştie să se răzbune.
George:  (înseninat) Funny!
Gordon: Da, ea. Ea este. După ce am părăsit-o, ea s-a simţit ridicolă. Nu destul că o rîdea toată lumea că are o relaţie cu noi, dar, culmea, noi i-am dat papucii!
George: Noi? Tu ai posedat-o şi tu ai renunţat la dînsa. Mai întrebat vreodată pe mine ce să facem?
Gordon: (fără a-l băga în seamă) Şi după ce i-am dat papucii ea, „frumoasa”, s-a simţit umilită. De ce se culca cu noi? Din milă, ca să nu ne simţim handicapaţi. Nu aşa spunea? Ţii  minte, nici noi nu eram prea iniţiaţi atunci şi eu cred că ea a profitat de noi pentru a-şi satisface perversitatea. Eram nişte naivi, credeam că ne iubeşte aşa cum sîntem, dar ea doar îşi făcea poftele cu noi. Şi cînd am înţeles lucrul ăsta, ce-am făcut? Am abandonat-o!
George: Acum îmi aduc aminte. Şi mă întreb: cine după asta mai poate fi învinuit că este infirm, ea, care poartă o imensă infirmitate înăuntru? Nici nu îndrăzneam să-ţi spun să renunţi la femeia asta cocoşată de perversitate, tu care eşti sensibil cu toate tîrfele şi niciodată nu eşti sensibil cu tine însuţi.
Grodon: Adică cu tine!... Bine. Mergem la dînsa. Să vezi ce-i fac!
George: Poate îi dăm ascultare şefului?
Gordon: Mi se pare că tocmai tu eşti cel care nu înţelege ce se întîmplă. Crezi în continuare că e vorba de o bîrfă care ne priveşte doar pe noi sau statutul ăsta de lectoraşi la care tu ţii atîta! Nu uita că e vorba şi de o studentă. Annabel e o fată de treabă, ce mai! Ea nu merită să fie implicată într-o porcărie ca asta. Dacă era la mijloc Lizeta, Jorjeta..., ne căutam şi mai departe de ele. Şi nici pe Funny n-ar fi deranjat-o amoralitatea noastră. Nu ne-am expus oare de prea multe ori şi ea n-a făcut nimic. Şi ştii de ce? Ele nu puteau fi un cap de acuzare. Într-adevăr, de ce să ne acuze? Că doi siamezi amărîţi, fără o şansă socială, obţineau tot felul de victorii uşoare cu nişte femei pe care bărbaţii serioşi nici nu le bagă în seamă. Normal că ea ne-a iertat totul pînă acum. Ce avea să spună Funny? Că nişte invalizi au şi ei dreptul la sex? Ea, care ne-a acordat pentru prima dată dreptul acesta? Pînă şi libidinosul de Mark ne admira pentru curajul nostru.
George: De acord, să mergem! Dar ar trebui să ştim ce să-i spunem. Noi trebuie s-o provocăm.
Gordon: Las’ că ştiu eu cum s-o provoc.

Scena 4
(Din nou, la orar. Siamezii caută împiedicîndu-se unul de altul sala
 în care Funny îşi ţine prelegerea )

George: Am găsit-o. Are Retorica şi vorbirea expresivă în 310.
Gordon: Follow me, Abel!
George: Şi totuşi, cum o abordăm?
Gordon: Tranşant.
George: De data aceasta, lasă-mă pe mine să improvizez. Ca să nu fie scandal, eu zic aşa: s-o invităm la cafenea, să n-o forţăm şi poate reuşim ceva.
(Gordon bate la uşă)
Gordon: Mă scuzaţi, doamnă profesoară, (ironic) se poate pe dumneavoastră?
Funny: (deschide imediat uşa şi iese) Vă ascult.
Gordon: Aş vrea...
George: Am vrea...
Gordon: Nu-l asculta. Aş vrea să ştiu tot.
George: Ştiţi, ne gîndeam că poate Dvs. ştiţi...
Gordon: Ştie ea tot, noi nu ştim nimic. Spune!...
Funny: (zîmbind) Aveţi nevoie de Annabel?
(George Gordon descumpănit)
Gordon: Nu, de prima noastră iubire! Apropo, George, cum o chema?
George: Nu ştiu, mi se pare că o chema Funny, frumoasa ridicolă!
Funny: Ridicolă pentru că m-am culcat cu voi?
George: Pe cine ai în vedere?
Funny: George, vrei să spui că m-am culcat cumva cu tine?
George: Nu ţin minte, dar de fapt asta-i problema. Chiar îmi pare bine că intrăm în subiect.
De exemplu, eu consider că n-ar trebui să ne răfuim în public, implicînd o studentă. E mai prejos de demnitatea noastră de cadre didactice!
Funny: Recunosc, v-am aşteptat. Şi chiar mă bucur că aţi venit. De data asta, cred că aţi exagerat. Apropo de demnitatea voastră de cadre didactice! Cum aşa, domnii mei, cu o studentă?... Să pozaţi!... Îmi închipui cum v-aţi îmbrăţişat în afara pozei. Vă imaginaţi ce aţi făcut, pedofililor? Voi nu sînteţi în stare să aveţi o relaţie normală cu o femeie matură şi, pentru un examen, vă daţi la astea tinerele? Acum, sinceră să fiu, chiar nu-mi pare rău că am renunţat la voi. Voi sînteţi bolnavi şi eu n-am să admit să o dezonoraţi pe Annabel! Voi face tot ce-mi stă în puteri ca să încetaţi o dată şi o dată cu excesele voastre. Şi cred că de data asta îmi va reuşi, am probe concludente!
George: Înţeleg că sufletul femeii e un cîmp de bătălie, dar...
Gordon: Care cîmp de bătălie? Adică tot Annabel era în cauză cînd tu, Funny, ai tras sforile ca să rămînem pe un salariu pe motiv că nu eram doi, ci numai unul, pentru ca mai apoi să ni se refuze dreptul la un singur loc de doctorat pe motiv că nu eram unul, ci tocmai doi? Trebuie să recunosc că ai fost genială!
Funny: Mă miră сă vă mai interesează cariera didactică. Apropo de sfori, dragii mei! Le trag cînd, cum şi cu cine vreau eu. Mă pot culca cu cine vreau eu: cu un pompier ca să-mi stingă focul, cu un instalator, să nu-mi ruginească chiuveta, cu un... fie şi cu un şef ca să am de-o pereche de chiloţi. Şi nu numai pentru asta. Ce aţi crezut voi? Că am să usuc de dorul vostru şi, mai mult, că am să vă iert? Ce aţi aşteptat atunci de la mine şi ce aşteptaţi acum? Eu, care sînt dorită de toţi bărbaţii de treabă din oraş, să mă împiedic de un ciot? De tine?
George: De cine anume, concretizează!
Funny: Iată aşa sînteţi voi, neserioşi! Şi Annabel e încă o probă a neseriozităţii voastre! Voi puteţi lucra şi la circ, dar ea ce să facă dacă o dau afară din cauza voastră? Să vă măture arena, să vă curăţe cuşca? Am s-o salvez cu orice preţ, măcar pe ea! Destul că eu am fost jertfa perversităţii voastre!
Gordon: Nu ştiu dacă tu ai fost cea mai mare victorie a noastră! Şi în general nu ştiu dacă vreun bărbat, culcîndu-se cu tine, a repurtat vreo victorie! De cînd sîntem la facultate, tu ne consideri nişte căţei pluşaţi! Ăsta-i adevărul adevărat! Nu ceea ce spui! Că dacă ar fi aşa cum spui, n-ai fi umblat pe la decanate cu insinuări şi cu fotografii, ai fi venit direct la noi... .
George: (se bagă în vorbă) Da, totul ar fi fost invers...
Gordon: ... şi nu noi la tine. Şi după toate astea, tu – femeie matură? Mai degrabă un proxenet cu stagiu!
George: Ah, da! Acum îmi dau seama cine are nevoie de poliţia de moravuri!
Gordon: Asta e!
Funny: (se întoarce şi cu un gest violent deschide uşa sălii) Annabel!
(O fată foarte frumoasă o zbugheşte din sală, îmbrîncind-o pe Funny)
George: Am mai înţeles un lucru, Gordon, din toată discuţia noastră! Nu noi sîntem siamezi, Funny este siameza!


Scena 5
(George Gordon lîngă aceeaşi sală. Se aude sunetul.
Din sală iese Funny, imperturbabilă,  făcîndu-se că nu-i observă.
Iese şi Lilly. Cei doi o trag de mînecă)


George: Stai puţin, Lilly!
Lilly: Annabel a plecat. A fugit...
George: Ştiu, eram după uşă.
Lilly: Mi-am dat seama! Ce vreţi de la mine?
George: Domnişoară, e o problemă foarte delicată.
Lilly: Gordon, spune-mi pe şleau, ce trebuie să fac?
George: Domnişoară, eşti cam obraznică...
Gordon: Nu-i obraznică deloc, de ce crezi că a face dragoste cu noi este o insolenţă?
George: Păi, nu ştiam...
Lilly: Dar de unde să ştiţi Dvs., dacă staţi permanent cu nasul în cărţi şi cu spatele la mine?
Gordon: Lilly, trebuie s-o găseşti de urgenţă pe Annabel, avem ceva de discutat.
Lilly: Eu sper că va fi vorba doar de poza aceea! Nu şi de altceva! Altfel n-o caut! Că eu nu-s siameză ca să-mi împart sentimentele!
Gordon: Las’ că va vorbi George cu dînsa.
Lilly: (ironic) Da, chiar va avea efect!
George: Lilly, mie poţi să-mi spui! Ce s-a întîmplat de fapt?
Lilly: Ce s-a întîmplat, ce s-a întîmplat! Vă iubeşte!
George: (cu speranţă) Pe amîndoi?
Lilly: Da, din păcate! Şi i-am zis doar să nu poarte poza cu dînsa.
George: Şi totuşi, cum a dispărut caietul cu poza?
Lilly: Nimic neobişnuit. Păi, vineri, Funny ne-a dat o lucrare şi a strîns caietele. Ştiţi cum e, se temea să nu copiem.
George: Dar cine a dus caietul la decanat...
Lilly: Eu de unde să ştiu? N-am nici o treabă!
Gordon: Ce a fost a fost! Să limpezim lucrurile. Ştii unde poate fi?
Lilly: Eu încă n-am spus că mă duc.
Gordon: Poţi să n-o faci pentru mine, dar ai tot dreptul s-o faci pentru dînsa. Îi eşti prietenă, nu?
Lilly: Unde vă găsesc?
George: Ca de obicei, lîngă orar!

Scena 6
(O catedră)

Funny: Ai scris ce ţi-am spus?
Mark: Da.
Funny: Unde ţi-am spus?
Mark: Da, pe panoul de afişe.
Funny: Te-a văzut cineva?
Mark: Cred că nu, toţi erau la ore. Dar ei ce-au făcut? Au venit la tine?
Funny: Cum altfel? Era clar ca buna ziua că vor veni!
Mark: Şi, şi?
Funny: M-au scos de la oră şi au încercat să mă intimideze! Dar tu mă ştii, calmă, lucidă, corectă, le-am tăiat-o din start! Le-am zis: Domnilor, sînteţi pierduţi! Nu mai aveţi nici o scăpare de data asta! S-a zis cu voi. Am toate probele! Şi dacă nu veţi ceda, va şti toată lumea!
Mark: Cum să cedeze? Eu am văzut reacţia decanului. Părea mai puţin stresat decît tine!
Funny: Dacă nu rezolv cu decanul, mă duc şi la ministru!
Mark: În pat? Sau direct, în birou?
Funny: Taci, clovnule! Ştiam că nu mă pot bizui pe tine.
Mark: Cum nu te poţi bizui? Dar cine-ţi scrie anunţurile pe panou/afişier? Marele anonim?
Funny: Bine, bine. De acord. Stai să vedem reacţia decanului după ce vor citi studenţii ce-ai scris tu acolo! Cred că după asta nu va mai putea să-i acopere aşa cum a făcut-o pînă acum!
Mark: De fapt, sincer vorbind, ce te-ai legat tu de capul lui, de capul lor, adică? Eşti frumoasă, inteligentă, eşti profèsor, şefii ţin la tine, eu ţin la tine. Toată lumea a uitat ce a fost. De ce nu te linişteşti?
Funny: Mark, tu niciodată n-ai înţeles un suflet de femeie. Tu preţuieşti doar imaginea pe care o am, şi-apoi, eşti vanitos, Mark. Ce, eu nu ştiu că te lauzi la toată lumea că m-ai posedat? Dar un suflet de femeie, Mark, nu este oglinda vanităţii unui bărbat. Un suflet de femeie nu este un grad didactic! Pe cînd tu, Mark, eşti un grad didactic.
Mark: Nu prea înţeleg ce vrei să spui, dar am să rămîn alături de tine, pentru că ţin la tine.
Funny: Bine că n-ai înţeles. Mai important este să înţelegi ce urmează să facem. Şi, mai ales, să înţelegi că ei trebuie să dispară din mediul nostru. De cît ori se vorbeşte de facultatea noastră, despre cine se vorbeşte? Nu tot despre ei? Deşi, ca să fiu şi eu sinceră, valorăm şi noi ceva. Noi sîntem profesori, Mark. Avem cărţi, studii, monografii, articole, simpozioane, Mark, dar ei? O inteligenţă la doi, fără cărţi, fără monografii, fără studii, fără articole, fără simpozioane! Dar tot despre ei, perverşii, se vorbeşte, de parcă toată facultatea noastră e o facultate de siamezi!
Mark: Orice ai spune, continui să cred că la mijloc e altceva. Poate sufletul tău de femeie pe care zici că nu-l înţeleg?
Funny: Nu motivele mele personale contează, te asigur! Pur şi simplu nu pot renunţa la nişte principii. De viaţă!
Mark: Da, acum am înţeles!
Funny: Uite, pentru asta te iubesc. Da, pentru asta, da!
Mark: Şi ce facem acum?
Funny: Aşteptăm.

Scena 7
(O sală pustie. Annabel priveşte absent pe geam. Intră Lilly)

Lilly: Încetează, nu plînge!
Annabel: Nu plîng! Tu ai fi plîns? Sau s-a mai întîmplat ceva că trebuie să plîng?
Lilly: Nu, nu!... De fapt am venit să-ţi spun că m-am întîlnit cu dl George Gordon care m-a… m-au rugat să-ţi transmit că, cum să-ţi spun, te aşteaptă lîngă orar.
Annabel: (privind în continuare pe geam) Deci este adevărat. N-am pierdut-o pur şi simplu. Poza a ajuns la cei care nu trebuiau s-o vadă. Interesant, cum a ajuns? Eu nu am scăpat-o din mînă. Mai mult, numai tu ştiai că o am.
Lilly: Fii serioasă! Eu, cea mai bună prietenă a ta? (scînceşte) Cum de te-ai putut gîndi la una ca asta?
Annabel: (îşi întoarce privirea la Lilly) Pe mine nu mă interesează la ce te-ai putut gîndi şi la ce nu te-ai putut gîndi. Eu sînt sigură de un lucru: doar tu ştiai unde o păstram.
Lilly: (revenindu-şi brusc) Şi chiar dacă?... Da, am luat-o. Da, am transmis-o! Cui trebuie am transmis-o! Am vrut să-ţi fac un bine şi, cu timpul, ai să înţelegi că am avut dreptate. Cît ai să umbli după himere? Eu nu te înţeleg, atîţia băieţi de treabă, înalţi, frumoşi, deştepţi, cu bani, Marian, Florian... Ce vrei tu, dragă, pînă la urmă? Pe de o parte, eu încă mai pot înţelege că tu visezi la un bărbat ideal, de altfel. Nici eu n-aş avea nimic împotriva unui prinţ pe cal alb, dar ăsta!... Doamne, George Gordon: prinţ? Le-ar trebui un cal siamez să-l călărească!
Annabel: Şi atunci de ce-ai flirtat cu ei?
Lilly: A, eşti geloasă! Ha-ha! Geloasă! Să ştii că am flirtat  cu ei, mai bine zis cu Gordon,  ca să-ţi fac un serviciu. Anume atunci m-am hotărît să fac ceea ce am făcut! Tu nu-ţi dai seama cu ce seamănă idealul tău: cu un monstru. Ca şi cum te-ai culca cu un balaur cu două capete!
Annabel: Tu trebuie să te bucuri că s-au culcat cu tine. Ţi-au făcut o onoare. Ei au fost singurul tău bărbat frumos.
Lilly: Ce ştii tu despre viaţa femeilor? Tu încă nu eşti o femeie adevărată, tu eşti o visătoare din cartea de poveşti. Bărbaţii nu te caută cu păpucelul de cristal în mînă. Chiar şi amărîtul de George Gordon al tău, tot asta vrea. Nu ascund: şi eu am avut himere în pantaloni, dar m-au lecuit Marian, Florian. (După un moment de reculegere) Pînă la urmă, nu înţeleg, de ce tocmai George Gordon?
Annabel: Nu mă interesează masculii.   

Scena 8
(George Gordon, pe scări, examinează poza)

George: Ah! scrisul ei. E ca un dans.
Gordon: Dansul pe care îl observi tu acolo e despre altceva.
George: (patetic) Nu te înţeleg, uite cît de aerian şi de caligrafic este acest salt al fiinţei ei de pe o literă pe alta, ca într-o sonată muzicală în care nu ştii cine apasă pe clape, razele lunii sau mîna firavă, de pianistă, a unei femei care iubeşte!
Gordon: Eu vorbeam de un alt fel de dans, de un dans fatal. Fatal pentru cei care-l dansează pentru prima dată. Trebuie să recunoşti, George, că dansul ăsta ne-a îmbrăţişat încă din fotografie!
George: N-o fă pe donjuanul disperat! E o haină care nu te prinde.
Gordon: Chiar dacă nu mă prinde, n-o putem dezbrăca.
George: Sînt feluri şi feluri de-a iubi, Gordon, iar pentru noi este vital, nu fatal, să descifrăm felul ei de a ne comunica lucrul acesta.
Gordon: Stai puţin, dar ce ne-a comunicat ea? Noi încă nu ştim ce simte ea pentru noi. De ce a scris ceea ce a scris? Tu nu ştii cum sînt femeile şi atunci de unde să ştii ce intenţie a urmărit Lilly cînd ne-a povestit despre Annabel.
George: Nu, Gordon, nu se poate să crezi aşa. Nici tu nu crezi în ceea ce spui. Ne cunoaştem din burta mamei şi nu am iubit împreună decît o singură femeie, pe cea care ne-a dat viaţă. De fapt, te-ai ferit întotdeauna de femeile care ar fi putut să te iubească cu adevărat, de teamă să nu mă iubească şi pe mine. Annabel ne iubeşte. Dovadă că ne vorbim, ne vorbim, în sfîrşit, şi tu nu te temi de mine şi nici eu nu mă tem de spaimele tale. Simţim la fel, Gordon, nu mai sîntem doar nişte fraţi. Sîntem siamezi, Gordon, şi toată simţirea noastră, toată dragostea şi spaima noastră se oglindeşte acum în această fotografie.
Gordon: Simt şi eu că ai dreptate. Acum îmi pare rău, ca şi în copilărie, că nu te pot lua de mînă. Mă iau de mînă pe mine însumi, dar eu vreau să te iau pe tine, tu eşti fiinţa mea adevărată. Numai aşa nu mi-ar putea fi frică...
(Ajungînd la orar, o văd pe Annabel, citind  îngrozită o inscripţie
 de pe panol de afişe: „George Gordon+Annabel=Love”)
George: (timid) Ce face?
Gordon: (ironic) Ce mai face? Citeşte.
George: Ne-au făcut-o totuşi!
Gordon: Cred că ar trebui să-i spunem şi lui Annabel ce se întîmplă.
George: (bîlbîindu-se) E o situaţie delicată. Ne pare atît de rău că s-a întîmplat un lucru atît de rău, în care ai fost implicată şi tu, fără voia ta, desigur, dar cine putea şti, noi, de exemplu, nu ştiam, am fost implicaţi şi noi pînă la urmă, foarte urît, ştii, foarte urît, dar tu nu trebuie să suferi, noi vom face tot posibilul, chiar cu preţul carierei noastre.
(Annabel, privind nedumerită)
Gordon: (rece) Domnişoară, nu te-a învăţat nimeni că trebuie să faci declaraţii orale? N-ai acasă un album pentru iluzii? Măcar s-o fi lăsat sub pernă, poza aia nenorocită! Îţi dai seama ce ai făcut şi ce te aşteaptă după asta?
Annabel: Nu înţeleg...
Gordon: Cum? Nu înţelegi?...
George: Stai puţin. Să vorbească şi ea.
Annabel: Este adevărat, aveam o poză cu Dvs, dar nu am pierdut-o, i-am dat-o lui Lilly, doar îmi este prietenă. Ea nu mi-a întors poza şi azi mi-a spus că a... pierdut-o. Întîmplător. Şi-a cerut scuze, chiar azi şi-a cerut scuze şi mi-a spus că vreţi să-mi vorbiţi despre poza aceasta.
George: (isteric) Lilly? Iată şi roadele succesului tău la femei, Gordon! Cine s-ar fi gîndit! Nu se întîmpla nimic dacă nu umblai tu cu capul în nori şi n-o făceai pe iniţiatul cu mine. Nu mai ştiu ce să spun. Prietena ta e prietena ei (arată la Annabel), prietena ei e prietena noastră sau nu-i a noastră, Funny e prietena prietenei ei care-i prietena ta. M-aţi înnebunit. Eu chiar am crezut... chiar am crezut în fata asta, e o comedie de prost gust, o bătaie de joc, Gordon, de noi înşine, ei toţi îşi bat joc de noi. Toţi. Şi tu, Annabel...
Gordon: Ce te bîlbîi atîta, nu-ţi spuneam eu că toate femeile sînt aşa? Nici ele nu ştiu ce vor, noi de unde să ştim? Ce prostie, să ai o poză pe care să mai şi scrii ceva şi, mai mult, să i-o dai prietenei tale! Dacă tot te bagi în intimitatea cuiva, ar trebui măcar să ştii cum să-ţi protejezi propria intimitate.
Annabel: Vă implor, tăceţi! Voi nu înţelegeţi nimic! Credeţi că m-am jucat cu voi? Vă întrebaţi a cui prietenă sînt eu? Ăsta-i cel mai important lucru acum? Eu nu am vrut ca poza aceea să ajungă la voi, dar mi-am dorit din tot sufletul ca cineva, un om apropiat mie, să o vadă. Nu sînt eu de vină că prietena mea este o ticăloasă. Sînt şocată nu mai puţin ca voi! Ei bine, şi dacă tot a ajuns, măcar nu v-aţi întrebat ce-i cu ea! De ce am scris ce am scris?
George Gordon: (vorbind alternativ) Nu-i vorba de asta, îţi dai seama, statutul nostru, profesori universitari, o poză, cine ştie, compromiţătoare sau nu, o studentă, decanatul, Domnul Mark, Dna Funny, acum şi Lilly... Dacă nu vroiam să aflu adevărul, nu te chemam... Bine că ai venit... Ne pare rău...
Annabel: Voi n-aţi înţeles esenţialul. Cineva trebuia să obosească de lumea asta plină de corectitudine. Eu am obosit... Eu vreau să trăiesc într-o lume nu perfectă – normală. Ceea ce cred ei că este normalitate, nu este deloc normal. Într-o lume ca asta, eu par o fiinţă neverosimilă, fantastică. Şi sînt fantastică, aşa cum sînteţi şi voi, amîndoi!


Scena 9
(la decanat)

Funny: Stimate decan, am să trec direct la subiect!
Decanul: Am citit şi eu „anunţul”, am citit... Ce mai aveţi de spus?
Funny: Ce scandal! Doamne, ce scandal! Sînt dezamăgită de reacţia dumneavoastră. Eu aş fi luat demult o atitudine cît se poate de tranşantă. Imaginaţi-vă cum unu-doi profesori îmbrăţişează cu voluptate şi cu nonşalanţă, o biată şi inocentă studentă din anul III, toată lumea ştie deja despre asta, au început să apară şi gazete de perete, toată lumea şuşoteşte, nu se fac ore, iar decanatul a luat apă în gură!
Decanul: Mai explicit, vă rog!
Funny: Aveţi toate probele pe masă! Cît de explicită mai pot fi?
Decanul: Eu am multe poze pe masă. Poza copiilor mei, de exemplu, vinieta în care eşti şi dumneata studentă. Poftim: eşti tînără, inocentă, promiţătoare. Din cîte îmi amintesc, fostul decan te simpatiza foarte mult. Uite, avem şi o poză unde stai alături de fostul decan şi îmi pare că te ţine galant de umeri.
Funny: Fostul decan nu a fost siamez! Aici însă e vorba de nişte probe!
Decanul: Despre ce fel de probe vorbiţi, nu prea înţeleg!
Funny: Nu am ce ascunde. O studentă de la cursul meu a găsit o fotografie şi a crezut că e mai bine să mi-o arate. Văzînd fotografia, am sfătuit-o să o ducă decanului pentru că nişte probleme delicate ca acestea le pot rezolva numai instanţele.
Decanul: Dar cine oare-i studenta asta care are atîta grijă de moralitate? Ş-apoi, de ce v-a arătat-o? De ce, cînd e vorba de moralitate, studenţii vin la dumneavoastră şi nu la mine?
Funny: Foarte simplu! Nu luaţi niciodată atitudine. Iar lucrurile merg din ce în ce mai prost. Iată că şi poliţia de moravuri trebuie să vină să vă rezolve problemele din facultate. Vreţi ca şi cazul ăsta să ajungă acolo? Mai mult decît atît: ceea ce anchetează ei acum e floare la ureche. Doar zvonuri că studentele noastre s-ar prostitua pe la cămin, saună, hotel! N-au nici o probă concludentă, pe cînd aici!...
Decanul: Recunosc, am văzut şi eu poza respectivă. Dar, doamnă, nu văd un corp delict în această fotografie. O poză oarecare, făcută cine ştie în ce împrejurare, poate la o lansare de carte, poate după o conferinţă, profesorii sînt îmbrăcaţi, studenta priveşte pudic la obiectiv... Care-i problema?
Funny: Care-i problema? Chiar nu o vedeţi? Uite cum transpiră ei împreună, uite cum s-a înşurubat în ei ca o lipitoare, dar uite şi ei cum o ţin  cu cele două mîini de omoplaţi! Stă ca mielul la două oi! Uite cîtă intimitate dezgolită, cîtă impudoare demonstrativă... La noi în facultate!
Decanul: Atîta naturalism, doamnă! Mi se creeză impresia că aţi ţinut aparatul în mînă!
Funny: Dar luaţi poza şi examinaţi-o fără prejudecăţi! La rece!
(Decanul, resemnat, răscoleşte hîrtiile de pe birou)

Decanul: (nedumerit) Ceva s-a întîmplat! Cine-o fi luat-o? Asta-mi mai lipsea!
Funny: (triumfătoare) Nu-i destul că poza asta ne-a făcut de ruşine facultatea! Culmea, a mai şi dispărut!
Decanul: Şi totuşi, cine-o fi luat-o? Dimineaţa era!
Funny: Eu ştiu cine! Cei vizaţi, desigur! Nu degeaba umblă ei relaxaţi prin facultate. Dar nu scapă ei atît de uşor de data asta. Au întrecut măsura. Prea multă lume e la curent...
Decanul: Eu zic totuşi să nu vă grăbiţi, pînă la urmă eu voi lua o decizie şi nu lumea care, ca de obicei, e la curent...
Funny: Eu bănuiesc care va fi decizia! De data asta nu mă puteţi convinge! Ştiu eu imparţialitatea dumneavoastră! Imparţialitatea dumneavoastră a transformat facultatea într-un bordel! Eu voi face ordine în el! Voi ajunge şi la domnul ministru, dacă trebuie, în birou!

(Funny iese în coridor, lovindu-l pe Mark cu uşa. Îl înşfacă de guler)

Funny: Ai auzit tot? Acum te duci direct la domnul ofiţer, am vorbit deja cu dînsul, şi-i spui să vină la facultate aşa cum am convenit! Azi îi împăiem pe toţi, de aceea nu pierde timpul! Să nu uiţi şi de Lilly. Să vină toată lumea!


Scena 10
(Biroul decanului. Intră George Gordon şi Annabel)

Decanul: Să revenim la oile noastre! Nu v-am chemat pentru a discuta nici despre poză, nici despre conţinutul acesteia şi nici despre faptul că cineva, mizînd exagerat pe bunăvoinţa mea, a sustras-o azi dimineaţă de pe birou. Bineînţeles, eu sînt de vină: că sînt tolerant cu voi, că am acceptat în facultate liberalismul, că v-am acoperit chiar şi atunci cînd nu aţi meritat-o. Şi iată rezultatul: ne-am transformat într-o grădină a plăcerilor lumeşti. Ne fotografiem cum vrem noi, cu cine vrem noi, ne declarăm iubirea în public şi mai facem şi caz din asta. Domnişoară! N-aţi putut păstra o elementară discreţie? Este firesc să vă placă cineva, să aveţi nişte fantezii, idealuri... Le avem cu toţii, dar e bine să le ţinem departe de murdăriile lumii. Domnilor profesori, cum de aţi reuşit performanţa de a vă face de rîs într-un asemenea hal? Voi chiar n-aţi ştiut de poza asta? Iar tu, domnişoară, chiar trebuia să o arăţi colegelor tale?
Gordon: Iniţial, mă gîndeam, ne gîndeam, poate, amîndoi, la o provocare. S-a întîmplat ce s-a întîmplat, am văzut şi noi poza, am vorbit cu toţi cei implicaţi, inclusiv cu Annabel şi, sincer să fiu, să fim, nu prea văd de ce ne-am făcut de rîs? Că unii colegi vor să profite de tot felul de bîrfe pentru a-şi potoli setea de răzbunare, e treaba lor şi chiar nu mă şi ne priveşte. A cîta oară ni se întîmplă? Ş-apoi, lasă să ni se întîmple. Pentru mine altceva contează în istoria asta: azi este prima zi cînd eu m-am simţit în apele mele. Datorită acestei fiinţe (arată la Annabel).
George: Da, da! Ea nu este de vină. De vină sîntem noi, noi care am crezut că vom fi siamezi toată viaţa, că nimeni nu va fi în stare să vadă în noi o fiinţă umană. Şi chiar nu contează că cea care a văzut în noi un bărbat a fost o studentă. Aşa a fost să fie, şi ar fi o adevărată crimă dacă ea ar avea de suferit din cauza asta. Nu pentru că noi vrem un tratament special pentru toţi cei care ne neglijează infirmitatea, ci pentru că ea chiar îl merită.
Decanul: Lăsaţi-o să vorbească şi pe Annabel. Chiar sînt curios să-i aud părerea. Pînă la urmă, totul a pornit de la dumneata şi totul ar trebui să se încheie cu dumneata. Foarte multe depind de ceea ce veţi spune şi cum veţi proceda mai departe.
Annabel: Ce să vă spun? Ce simt, mai curînd... Simt ca şi cum cineva m-ar fi dezbrăcat de piele. Ce-am făcut, de fapt? M-am îndrăgostit de cineva? Acum chiar nu ştiu dacă m-am îndrăgostit. Sau dacă asta poate fi numită dragoste. Într-o zi mi-am dat seama că sînt altfel decît colegele mele. Atît. Mai mult n-am simţit nimic. Doar o diferenţă. De care, la început, mi-a fost teamă. Mai apoi, nu. Pur şi simplu, am avut nevoie de această poză. Culmea e că domnii profesori nici măcar nu-şi amintesc unde ne-am fotografiat. Ne-am întîlnit într-o dimineaţă la punctul de recepţie a sticlelor de lîngă căminul în care locuim. Eram cu un prieten care urma să fotografieze o expoziţie. Compoziţia i s-a părut foarte nostimă: eu şi profesorii mei stînd într-un asemenea loc. El ne-a rugat să punem pungile jos şi să-i pozăm. Mai apoi, mi-a dat poza cu pricina.
George: Doar atît?
Annabel: Dacă era numai atît, nici nu aveam să vă povestesc. Am păstrat mult timp poza fără să mă uit la dînsa. Întîmplător, am dat de ea şi, straniu, nu mi s-a mai părut deloc nostimă. Pe atunci încă mă temeam de sentimentele mele. Dar poza a devenit o obsesie. Am început s-o port cu mine. Poate mi-ar fi fost mai uşor dacă îi vedeam mai des pe la facultate. Dar cum n-aveam încă ore cu ei, acest lucru era aproape imposibil. Nici azi nu ştiu ce s-a întîmplat cu mine. Obsesia a devenit un vis. Poza m-a făcut să-i privesc altfel decît i-am privit pînă atunci. Cînd şi-au început cursul la noi, n-am mai simţit nici că sînt obsedată, nici că visezi, nici că am vreo speranţă, mai curînd eram posedată deja de... nu ştiu cum să vă spun... prezenţa lor, probabil. Am trăit o revelaţie. Am văzut nu ceea ce vedeau ceilalţi: nu o caricatură a virilităţii, nu două fiinţe demne de milă, ci un bărbat în toată puterea cuvîntului. De atunci, pentru mine nu a mai contat nici vîrsta lor, nici felul cum arată, nici atitudinea altora, doar ceea ce descopeream în ei. Cînd mi-am dat seama de lucrul acesta, am scris ce-am scris pe versoul fotografiei. Nu ştiu ce cred alţii despre iubire, pentru mine iubirea este revelaţia pe care am trăit-o.
Acum nu mai ştiu dacă de felul cum voi proceda mai poate depinde ceva. Oricum, în momentul de faţă nimeni nu mai este în stare să mă înţeleagă.
George: (sentimental) Annabel!
Gordon: (adresîndu-se decanului) Dacă dumneavoastră nu mai aveţi nevoie de noi, are Annabel. Cel puţin aşa cred.
Decanul: Totul mi-e clar. Acum nu-mi mai rămîne decît să...

Scena 11
(În cabinetul decanului intră buluc Funny, doi poliţişti şi Mark, împingînd-o în faţă pe Lilly.)

Poliţiştii: Stimate decan, după cum ştiţi, efectuăm o anchetă în legătură cu comportamentul delicvent al unor studente de la facultatea dumneavoastră. În urma ultimelor informaţii operative, avem nevoie de depoziţiile acestor studente (arată la Annabelşi la Lilly).
Decanul: Staţi puţin, ce are domnişoara Annabel cu cazurile anchetate anterior?
Poliţiştii: Vom afla pe parcurs şi vă vom pune la curent. (adresîndu-se celor două studente) Urmaţi-ne!
(Poliţiştii ies împreună cu Annabel şi cu Lilly.)
Decanul: Şi ce credeţi că aţi obţinut prin aceasta, doamnă?
Funny: Puţin pentru moment, dar mult în perspectivă. Sînt hotărîtă să extirpez metastaza care macină trupul facultăţii. Acest caz este doar instructiv şi chiar mi-e milă de această fată care a căzut jertfa libertinajului ce domneşte în comunitatea noastră pretins academică! Eu şi unii colegi conştiincioşi de-ai mei (Mark apleacă capul) vom merge pînă la capăt. Şi, pentru început, este bine ca aceşti doi domni (arată la siamezi) să înţeleagă că locul lor nu este într-o facultate de litere, dar, în cel mai bun caz, la circ. Şi eu vă asigur, stimate decan, că, fără ei, aerul din facultate va deveni mai respirabil. Căci anume o dată cu venirea lor la facultate, viaţa şi activitatea noastră didactică s-a transformat într-un spectacol cu Arlechini şi Buratine.
George Gordon: Noi putem pleca chiar în clipa aceasta. Nu ne mai lega de facultate decît statutul nostru de siamezi. Din moment ce nu ne mai simţim siamezi, nu ştim ce ne-ar obliga să mai stăm pe aici. Mai bine clovni la circ decît Arlechinii distinşilor noştri colegi. În cazul în care rămînem, va trebui să vă împăcaţi cu ideea normalităţii noastre. Dar nu ştim dacă vrem să vă expunem unui asemenea risc. Îmi pare rău de voi. De acum înainte, va trebui să născociţi nişte siamezi.
(George Gordon se îndreaptă spre uşă)
Decanul: O clipă! Nu uitaţi însă că un copil are de suportat urmările neînţelegerilor voastre!
(Se aude sunetul la ore)
Mark: Mă iertaţi, domnule decan, dar a sunat. Ne aşteaptă studenţii...
(Toată lumea iese din decanat)

Cortina










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu