Miniaturistul morţii

 Cosmin Borza

Douazeci si una de schite si patru nuvele compun cea mai recenta carte de proza a lui Petre Barbu. Naratiunile de maximum trei pagini (destul de unitare tematic si stilistic) au fost publicate, pe parcursul ultimilor doi ani, în editiile de vineri ale cotidianului „Adevarul“, construindu-si un public fidel, care, foarte probabil, astepta antologarea lor. În schimb, nuvelele (care ocupa aproape doua treimi din volum) raspund mai degraba orizontului de asteptare al autorului însusi, ele evidentiind etape importante ale devenirii sale identitare si literare.

Amprenta Petre Barbu
De pilda, „Marul“ (istoria scrierii sale în anul IV de facultate este relatata de prozator într-un interviu acordat Doinei Ioanid, în „Observator cultural“, nr. 602, 2011) constituie una dintre primele încercari epice ale lui Barbu si consfinteste înstrainarea de o viitoare cariera în domeniul ingineriei, iar „Surâsul cailor“ (datata 1988), „Era marinar si semana cu Al Pacino“ ori „Raport confidential despre scufundarea piramidelor“ surprind burlescul vietii din comunism/ primii ani ai tranzitiei, când toate fantasmele si universurile compensatorii (inclusiv cele artistice) contribuie doar la îngrosarea absurdului unei existente doldora de prejudecati, de conformism, de refulari, de frustari si de rutinari aplatizante.
Incluse oarecum fortat în „Pâna la capatul liniei“, aceste nuvele au meritul de a devoala (tezist, uneori, cu irizari textualiste sau în maniera realismului magic, alteori) mecanismele creatoare ale prozelor marca Petre Barbu: captivi într-un infern cotidian în care prolifereaza parca necontenit formele de însingurare si de mortificare spirituala, oamenii cauta solutii dintre cele mai insolite pentru depasirea unei crize existentiale generalizate. Fara exceptie, demersurile se dovedesc inutile, astfel justificându-se coloratura parodic-burlesca sau dimensiunea tragi-comica care pigmenteaza destinele dramatice ale loser-ilor din epica lui Barbu. Pe de alta parte, nuvelele amintite dau seama si de scaderile sale estetice (unele sanctionate, de altfel, în câteva cronici dedicate romanului din 2005, „Blazare“): prozele suspenda derizoriul si banalul existential în proiectii parabolice/ fantasmatice artificiale; din aceeasi apetenta pentru conferirea exemplaritatii situatiilor epice, personajele sunt fortate sa cadreze cu niste tipologii sau devin neverosimile din cauza reflectiilor existentiale ori literare pe care le rostesc; mai mult, tumultul carnavalesc al vietii cotidiene este configurat prin intermediul alternarilor ametitoare ale planurilor narative si prin rasturnari epice cvasi-senzationaliste, inhibante pentru cititori.
Însa niciuna dintre aceste imperfectiuni nu afecteaza cele douazeci si una de schite din „Pâna la capatul liniei“. Pastrând imaginarul si strategiile literare care l-au consacrat, autorul însceneaza o asumare biografica mai accentuata/ explicita ca oricând. Loser-ul protagonist este chiar Petre Barbu, asa încât criza nu mai apartine tuturor si nimanui, dupa cum reprezentarea deziluziei si ratarii este ferita de tentatia generalizarilor fortate. Cu atât mai substantiale se dovedesc ego-prozele volumului din 2012, cu cât autorul experimenteaza si literaturizeaza o serie de traume autentice. Aparent un barbat împlinit, cu o cariera în ascensiune (prozator si dramaturg recunoscut, senior editor în presa centrala), familist conservator si echilibrat, Petre Barbu resimte acutizarea unei angoase existentiale de amploare. Nu clasica si previzibila criza a vârstei mijlocii decide respectiva tensionare spiritual-emotionala, ci confirmarile repetate ale decaderii, chiar naruirii credintei în forta umanitatii de a se opune desertaciunii existentei. În chiar textura celor mai banale evenimente, gesturi, vorbe (de aici caracterul minimalist al prozelor) se insinueaza un rau apocaliptic insesizabil pentru un ochi nedeprins cu inflexiunile durerii. Nu întâmplator, cehovianul Petre Barbu este acompaniat în numeroase schite de Dostoievski.

Fragment dintr-un text de Cosmin BORZA din CULTURA