Ştefan Baghiu

„Când te lasă inima să visezi”

Radu Vancu pare să spună permanent că, deşi liniştea poate fi găsită categoric în lucrurile normale, există câteva momente în viaţă cu impact pe termen lung. Pentru că, de fapt, Vancu nu se desparte deloc de poezia mizerabilistă şi neoexpresionistă şi nici de „plutonul douămiist” (cum pretinde Alexandru Muşina pe coperta a patra), melancolia generală (sau „terorismul”,  cum o numeşte aforistic volumul „Frânghia înflorită”) este suportul sentimental pe care se aşează, deloc discret, atacul de panică. Nu numai o poezie a celor mai traumatizante REM-uri, dar o mărturisire disperată a „şocului post-terapeutic” devine poezia lui Radu Vancu în momentele de aparentă linişte spirituală.

„Generaţia e greu de prins într-un portret. Aş îndrăzni, totuşi, să spun că mai vizibile sînt patru şcoli poetice: cea neoexpresionistă sadea, cu Claudiu Komartin şi Dan Coman pe post de gonfalonieri; cea a anarhiştilor de toate nuanţele, descinsă parcă direct din Civil Disobedience a lui Thoreau, în care papii fracturismului, Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, stau alături de minunaţi adepţi punk, precum Ruxandra Novac, sau grunge, precum Ştefan Manasia; cea a calofililor, unde aş prenumăra pe esteţii de la Bistriţa, Florin Partene şi Marin Mălaicu-Hondrari, şi pe Cosmin Perţa; în fine, cea biografistă, în care T.S. Khasis şi V. Leac acoperă registrul hard, iar Teodor Dună pe cel soft, şi din care Dan Sociu tocmai şi-a dat demisia. Critici literari în care am încredere mi-au spus că sînt biografist. Deci, cam pe acolo m-aş încadra şi eu, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă.” (Radu Vancu în „Observatorul cultural”). Doar că nu numai ultimul volum îl traduce pe poet ca pe unul din reprezentanţii greu de încadrat ai ultimei generaţii poetice (dacă nu douămiiste, construite de douămiişti), ci mai ales polifonia poetică dovedită de-a lungul timpului. Astfel, deşi biografismul constituie categoric main-stream-ul ideatic, din peisaj nu lipsesc formulele neoexpresioniste (sau – de ce nu? – de un expresionism transmutat vremurilor), calofilia „new-born”  (unde diminutivele sunt ustensile preferate) şi influenţele textualiste majore. Nu numai că volumul capătă adesea aspectul unei construcţii eseistice sapienţiale („Aici, unde ne trăim toţi cumplita speranţă de viaţă, nu-i de fapt nimeni. Cei mai vii nu ştiu nimic despre viaţă. Cei mai frumoşi n-au văzut frumuseţea. Cei mai nefericiţi nu ştiu ce-i nefericirea. Inima bate cu fanatismul cu care vrăbiuţa continuă să zboare minute bune după ce aripile i s-au aprins din senin.”), dar voiajul autoreflexiv este o condiţie permanentă a echilibrului între metafizică (sau transcendental?) şi realitatea palpabilă, coordonând mereu un fel de „small world experiment” în interiorul familiei (Stanley Milgram). Astfel, laitmotivul general al poemelor („ce-ţi spune unul dintre morţii tăi / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, / când te lasă inima să-l visezi: ”) este de fapt un exerciţiu închipuit de a transcede lumea spirituală în căutarea răspunsurilor. De fiecare dată rolul „mortului cel mai iubit” este preluat de tatăl sinucigaş care oferă detalii despre viaţa de apoi prin invadarea visului: „dragule, aici, în lumea noastră / fără întristare, inima e o crimă”, „da, aici e o lume de vis / o reclamă la destinaţia de vacanţă ideală /  atât de kitsch că îţi taie picioarele”, „pâlpâie mormintele ca LED-urile pe o iconiţă tristă”.

Spectacolul pregătit de Radu Vancu este de fapt o sinteză a paisprezece ani de „tortură” onirică spasmodică. Deseori trezirea din somn este una violentă, lângă femeia iubită care încearcă să înţeleagă traumele REM-ului brutalizat („Ce ai visat? Mi se pare că vorbeai în somn”). Totul se transformă într-un „waking life” linklaterian, iar diferenţa între vis şi realitate este fie categorică, fie lipseşte cu desăvârşire. Hăituit mereu de amintirea tatălui sinucigaş, dar reumanizat mereu, în contrabalansare perfectă, de acelaşi Sebastian de „doi ani şi şapte luni, câţi are acum”, protagonistul „Frânghiei înflorite” rămâne un personaj pierdut (încă) între a suporta trauma pierderii şi a-şi regenera suportul afectiv („în ochişori i se citea limpede, ca un fel de subtitrare la plâns, întrebarea: <>”).

Nu ştiu însă care poate fi rostul (în afară de acela al scindării volumului) momentelor de discurs încărcat cu referinţe literare. Amintirile legate de Mircea Ivănescu, explicarea selecţiei poemelor din volumele trecute făcută fără poeticitate (nu că ar fi posibil altfel) chiar în interiorul discuţiei poetice şi referirile la Novalis, Vargas Llosa, Thomas Mann creează senzaţia unei dihotomii nenecesare, evident intenţionale, însă fără efecte prea puternice: „Poezia e, cum spuneam, imperialistă. Nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabie.”, „Nici eventualele mele ambiţii nu-s prea mari. N-am altele în afară de aceea de poet domestic, poet de familie.[…] Poezia e artă de familie.”. Singurul efect posibil rămâne eventuala culegere a datelor şi reasamblarea lor pentru a obţine o imagine cât mai apropiată de realul mental intern, un exerciţiu de factura tratatelor de „extragere” forţată a memoriilor subconştiente, marca K.G. Jung. Radu Vancu alege aici o cale destul de anevoiasă, unde, altfel, poezia sa ar putea însemna, dacă nu una din cele mai „originale şi proteice ale generaţiei sale” (Alex Goldiş), una din cele mai sincere. Pentru că, deşi tehnica literară trece permanent din registre cărtăresciene („când râdeai, aerul se umplea de fluturi. / Când tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi / pe care oameni agili târau foci însângerate”) în „ecleziastice” bolnăviciose („Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie / cum îşi face doctorul vizita prin saloane”), tematica ajunge până la a testa concomitent macabrul şi delicateţea  unei estetici – după cum am spus – „new-born”, cu Nurofen pentru copii şi Walt Disney („ când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn / prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare / o mireasmă puternică de trandafiri.”).

Volumul lui Radu Vancu poate fi receptat în mai multe feluri. Fanaticii pseudo-revoluţiei textualiste vor fi entuziasmaţi de inserţiile de autoreferenţialitate (deşi, simpla alternare a fiecărui poem cu un astfel de moment nu impune neapărat includerea acestora în discursul poetic, ci poate, cel mult, perceperea lor ca anexe biografice – repet, deloc necesare poeziei „breathless”), însă punctele forte ale lui Vancu sunt de fapt celelalte, „elegiile” terifiante ale mortului („dragule, mi-e ruşine să intru în visul maică-tii, / mi-o aduc aminte cum tremura / pe scaunul din bucătărie / când eu zăceam în braţele tale / în camera mică, cu rafia pe gât / şi cu zâmbetul ăla tâmp pe faţă”) care urmează laitmotivului indispensabil şi revenirea la o realitate consolatoare.

Brutalul, macabrul, traumaticul, dar în acelaşi timp şi delicateţea, inocenţa şi fanatismul familial, toate se întâlnesc în „melting pot”-ul „Frânghiei înflorite” căreia, deşi personal nu îi pot atribui meritul de a concretiza maturitatea poetică totală a lui Radu Vancu (din moment ce experimentează încă amalgamul de tehnici şi ipostaze uşor întârziate şi, pe deasupra, trădează nesiguranţă prin câteva lamentări auctoriale), suntem datori să îi recunoaştem caracterul simptomatic pentru transmutările sentimentale brutale şi regăsirea liniştii vitale. Vancu rămâne astfel unul din poeţii de marcă ai ultimelor generaţii poetice.