Tensiuni lecturale cu Bogdan Lipcanu - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -........................................................................................ de Maria Pilchin [Maria Pilchin ] ..................................................................................................................................................................................................... | „F*ck Tense” (Casa de Pariuri literare, Bucureşti, 2010) o carte care ne-a năucit ca şi autorul ei din primele clipe în care l-am cunoscut. Un titlu care provoca maliţii venite dintr-o cunoaştere elementară a limbii engleze şi a literaturii la zi, un „tense puls lectural” alimentat de ideologic şi cultural. Izbi cam din primele pagini personajul Ceauşescu şi un cristic „lăsaţi copiii să vină la mine”, Ceauşescu – guru de comunism. Şi copiii vin, ei vin la şcoală, spre „încolonare” spre luminosul comunism. „Învăţam prost... Eram nimeni” - un personaj naratar ce nu se prea încolona prin reuşită (marginalul sistemului). O revenire la ziua frumosului ieri „after the revolution”, o carte în care trădători sunt cei care îl răstoarnă pe „iubitul conducător”, o astfel de viziune nu poate să nu năucească. Spre marea descumpănire a cititorului (mai ales a celui basarabean), apar aici anumite simpatii pentru comunism şi guma de mestecat „Pace” şi te întrebi oare cum erau baloanele făcute de acea gumă? Ca şi realitatea de baloane de săpun ideologic? Dar ajungi să înţelegi treptat că e o realitate decupată, nimic mai mult: „Trebuia să decupez din Scânteia, / să pun pe un panou de scârţ, / activitatea lui Ceauşescu... / Am început să ţin la chestia asta”, astfel cititorul parcurge un comunism de puzzle şi un eu (de)format de (i)realitatea trăită. În „Discurs despre socată” citeam cumva iritantele cuvinte: „Aş da timpul înapoi pentru multe lucruri. Eu l-am iubit mult pe Ceauşescu şi faptul că-n acele vremi era socată mi se pare un argument imens pentru a trăi acel timp. Ceauşescu era un geniu, pentru că pe vremea lui era socată... Revoluţia a distrus socata. Eu l-am iubit enorm pe Ceauşescu, el mă plimba prin parcuri de mână şi îmi dădea să beau socată... Poate dacă Ceauşescu ar fi dat socată tuturor nu ar fi avut loc revoluţia”. Nu poate să nu izbească ironia, pastişarea unui geniu al socatei. Acesta este punctul de unde începe să placă textul. „Toţi prim secretarii trebuie că erau oameni simpatici”. Deloc românescul „trebuie că erau” sugerează cealaltă faţă de puzzle – comunismul standardelor duble. Găseşti aici o lume în care Pistruiatul, personajul ce sare în lungime, pare să încerce să se depăşească, ca în jocul cu „Dacii şi romanii” şi ca în TOT. Aici comunismul şi instituţia pioneriei şi TOT-ul e un joc, o dimensiune pur ludică, cu un Ceauşescu aidoma unui „spărgător de nuci” hoffmannian, căruia acuş-acuş aştepţi să îi cadă vreun dinte. Comunismul lui Bogdan Lipcanu e ca o joacă. Copilului ieşit din el, asta îi rămâne în memorie: comunismul şi jocul, astfel ele devin metonimice în acest context. Cartea nu e nici pe departe poezia fericirilor comuniste. Or, comunism aici e sinonim cu vârsta copilăriei şi a ieşi din comunism e echivalent cu a pierde paradisul infantil (păcat că domnul Freud nu a elaborat şi teza complexului expulzării din diferite -isme ideologice – „complexul –ism-ului”, să zicem). Doar că Lipcanu sugerează latent ideea că şi complexitatea Paradisului trece în complexul Raiului pierdut. A te deosebi, a te rupe de părinţi e probabil o fatalitate a urmaşilor: „Am avut şi eu o colecţie de Sportul, / Dar mama, încet, le-a tot pus la gunoi. / Şi am avut şi programe interiste, groase / Cu informaţii şi poze, / Dar şi ele au dispărut. / Că aşa sunt mamele:/ Aruncă ce e bun şi nu înţeleg”. Căci predecesorii sunt nimic decât starea aia când „dacă aruncai o bilă de fier în ele cădea toată cetatea”, tot constructul: „Nu mă lăsau la filme, / Nu mă lăsau duminica la Casa Pionierilor /Nu mă lăsau la meciuri, / Nu mă lăsau la televizor”. Scriitura la persoana întâi nu e un simplu artificiu gramatical, există în aceste texte un eu, unul prezent până la „ecce homo”. Pot fi întâlnite şi unele jocuri de false stângăcii, false căci ele îşi au latenţa elaborării simţită şi nodurile ţesăturii textuale salvează aruncarea la coş a cărţii de către cititorul neatent. E un comunism cusut cu aţe albe ăsta. O carte în care, „gimnastul made in China” este idealul umanului ce s-a depăşit, căci „el nu obosea, că era de plastic”, un „plastic” ce izbeşte printr-un rece de anorganic, de previziune copilărească a evului consumerist. Ca un Macondo, ca o lume din papier-mâché dintr-o naraţiune marqueziană, universul, proiectat butaforic de Bogdan Lipcanu, e un spaţiu în care marele evenimente sunt meciurile de fotbal, care adună masele şi cumulează energiile umane, căci „vroiam fotbal, nu revoluţie”. Cu fotbalişti care „se cultivă” citind cărţi între antrenamente, în epoca de aur a fotbalului comunist românesc descoperi simulacrul, viţelul de aur al acelei epoci. Un spaţiu temporal al copilăriei în care mai reale sunt OzeNeurile decât viaţa, unde despre uman se află din „cartea de sexologie” şi tot din sexologie vin marile întrebări existenţiale, o carte care anunţă tacit ideea că din comunism ajungi, te arunci în pornografie: „Ta-su lu’ Făgărăşan era inginer şi era pasionat de femei şi pornografie”. Or, în comunism se făcea partizanat pornografic ca în „Clandestin, Partid, Conan Barbarul”. O carte în care Jokl este nume de supererou de cearceaf, Jokl, un Don Juan de filme porno. Iată de ce unele din aceste texte nu vor fi niciodată „exilate” în antologiile şcolare, în „încolonări” textuale. Cartea necesită indicele „împreună sau cu acordul părinţilor”. Construcţia propusă de autorul român este una halucinantă, cu vorbit fără perdea şi înjurături citate de pe pereţii şcolii din copilăria de ieri. În pofida pornograficului doar anunţat, dar practic absent conceptual, cititorul mai doct va identifica în acest text un fel de „fiinţă şi timp” heidegerian ce converg într-un „F*ck Tense” în formula lui Bogdan Lipcanu, un timp detronat, deconstruit şi reconstruit ca în „Mortul” lui Borges, unde citim că zeii care construise oraşul murise sau înnebunise, e timpul „când la televizor se cânta imnul”. Harieette, acel „sweet angel of communism”, fiinţa care poate nărui cerurile unei copilării fără ca să ştie / înţeleagă, e „o năruire fără axă” or, un text giroscopic cumva acest „Îţi cer prietenia”. Harieette anunţă un moment ca sumă a unei vieţi, ca o convergere spre esenţe. De unde şi retorismul întrebării: „Am merge la cofetărie, am mânca o prăjitură şi după aia, ce-am face după aia, ce-am face toată viaţa? Am sta aşa?” Iubirile copilăriei ca şi şcolarizarea sunt porţile ce fac conexiunea cu Infernul prezentului, pe acolo se intră în azi, prin eroticul infantil, care ar fi eronat să îl ignorăm, şi prin educaţie, nu de cea mai bună calitate atunci (ca şi acum, de altfel). Şcoala e acolo unde „se stă”, aşa cum stai în detenţie sau la spital, etc. „F*ck Tense” e o carte în care autorul pretinde că „îşi exprimă concepţia despre lume şi viaţă”. Dar nu îl credem. Un lucru e cert omul de ieri nu este omul de azi, copilul de ieri e adultul cramponat în ieri. De aici fractura revenirii, încercarea unei corecţii de aură într-un timp parcurs (poate fără a-l fi trăit). Poemele nu sunt convingătoare, dar aura lor te anunţă cumva latent că nu acesta a fost obiectivul proiectului auctorial, cartea nu s-a dorit persuasivă. Obsesiile ce guvernează paginile sunt cele ale trecutului, dar e un trecut ireal, un trecut fantasmagoric, produs de amintirile despre amintiri ale minţii care scrie. (Acest fapt îmi aminti de un caz autobiografic. La 20 de ani am revenit în regiunea Odesa de unde plecasem pe la 10 ani, muntele din spatele casei în care locuisem, acu mi se părea nici măcar un deal). Or, în textele lui Bogdan Lipcanu nu putem constata o reprografie a realităţii comuniste de cândva, putem doar înţelege că avem dreptul să construim propriile noastre muzee şi arhive imaginare. Aşa cum nu credem în texte omeneşti absolute şi nici pe atât în absolutul uman, considerăm cartea lui Bogdan Lipcanu un reuşit experiment cu timpul şi cu sine şi dacă timpul este o ficţiune, rămâne sinele auctorial şi cel lectural. Autorul pare să simuleze credinţa în faptul că timpul e reversibil, sau măcar credinţa în iluzia că el poate fi oprit şi dez-incarnat / reincarnat. Astfel „F*ck Tense” e o carte de epatare, de obrăznicii textuale, de contrapunere în faţa valului consumerist şi globalizant ce veni acu peste noi şi îşi are argumentul şi înţelegerea ochiului care citeşte, blocat iniţial de textul ce iese din formatul lecturilor denigrator-postcomuniste. În ce cheie (metodă - termen din realismul socialist) scrie Bogdan Lipcanu? Această carte nici măcar comunistoidă nu poate fi numită. Ducând ideea Cristinei Ispas mai departe, vom numi acesta un comunism de pop-corn tentat de socata de ieri. Nostalgia socatei, iată leitmotivul acestei cărţi. Scriitorul postmodern e totodată un eretic şi Bogdan Lipcanu se înscrie în această paradigmă, iar tot „comunismul” acestei cărţi e o drăguţă „erezie” în masa de cărţi comerciale, machiate şi pieptănate cu sârg. Dacă scria în plin comunism, Lipcanu ar fi făcut disidenţă. E felul de a merge împotriva cursului masiv al prezentului, prin structuri mentale zbârlite, în susul blănii textual-ideatice, cu încercări opozante încă din „A 6-a F, 1987, Sibiu - Bogdan, Udo, Opriş”. În cadrul timpului creat de lectură mă gândeam la mama, tata, eu mică şi steluţa lui Lenin, cumva diferită de celelalte, pe care mi-a dat-o Iura în şcoala rusă, colegul care îmi ducea uneori geanta şi îmi scria bileţele de amor destul de inspirate pentru un octombrel din clasa a doua. Cam asta am reţinut eu din comunism. Să port cravata cea roşie nu am mai ajuns, picase. Ăsta era comunismul meu cotidian, unul în care nu sunt tentată a mă întoarce. Comunismul... acel mit desacralizat... Nu am fost mereu de acord cu autorul, ba chiar deloc nu am fost, dar i-am simţit dimensiunea „orgasmică” a scriiturii anunţată în titlu, un hedonism existenţial de estetică a urâtului, ceva în maniera „ce drăguţ şi sexy a fost comunismul”, expresie însoţită de vreo trei cuvinte tari, scrise în loc de grafitti urban. Vorbitul fără perdea al lui Bogdan Lipcanu îmi aminti de poemele poetului latin Gaius Valerius Catullus (87 a. Cr. – 54 a. Cr.) a căruit operă citită atent sugerează ideea că scatologismele pot fi şi acele cuvinte obscene pronunţate în timpul actului veneric, atunci când funcţia lor este cu totul alta şi anume cea a unei magii verbale, a unei descătuşări a raţiunii alunecate într-o adevărată beţie carnală. Momentul scatologic nu este doar acel care e marcat de un cenzor mental blocat de o stare psihică neechilibrată, când creierul uman are nevoie de o descărcare şi aceasta se produce verbal sau prin lacrimi (înjurătura a înlocuit piatra aruncată), este şi cazul când mintea caută o delectare printr-o încălcare verbală conştientă a unui tabu moral. Pornind de la acest exerciţiu de comparatism, ne întrebăm dacă nu este limbajul obscen gratuit plasat în textele lipcaniene, din dorinţa de a provoca un şoc sau cel mai mic interes posibil prin plasarea într-un peisaj carnal?! Ne apropiem de scriitura lui, prin a exclude din start orice pornocultism literar, orice literatură ce jonglează pe o pistă hormonală. Acele mici particule de indelicateţe umană, când poetul pare să obosească de imaginea sa de om creator atins de aripa divinităţii, sunt pilonii pe care el pozează drept un vicios, care calcă tabuurile, aducând în scenă cuvintele-absenţă, realităţile-absenţe verbale, vocabulele nespuse, dar trăite şi gândite zi de zi. Citesc egocentric literatura, aşa de parcă s-ar scrie doar pentru mine, o lectură tupeistă de pretins lector ideal... M-am regăsit în acel „tense” lipcanian, m-am regăsit şi până la urmă asta contează într-un text, restul accesorii metatextuale, de receptare conjuncturală. Primisem însă în furci cartea şi pe autor, căci spaţiul dintre Nistru şi Prut nu poate sau încă nu este gata să regândească trecutul cel mai apropiat, căci acesta pare să nu fi trecut încă. „F*ck Tense” riscă să fie respinsă de cititorii basarabeni şi să fie compromisă printr-o uzanţă politică deloc prescrisă acestui spaţiu şi acestui text reuşit (cartea riscă o receptare deforma(n)tă aici unde mai bântuie nălucile deportărilor şi ale comunismului cu faţă inumană). „F*ck Tense” e o carte vizionară, un vizionar al zilei de ieri, care va putea fi, poate, înţeles doar într-un mâine.