Jurnal – Franz Kafka
CAIETUL AL
ŞASELEA
6 mai 1912, ora
11. Pentru prima dată după câtva timp, eşec total la scris. Sentimentul unui om
încercat.
Vis recent: mergeam
cu tata prin Berlin în tramvaiul electric. Aspectul de metropolă era
reprezentat de numeroase bariere, pe care le găseam de fiecare dată ridicate;
erau vopsite în două culori şi neascuţite la capete. În rest, era aproape
pustiu peste tot; doar aceste bariere erau în număr mare. Am ajuns în faţa unei
porţi, am coborât pe nesimţite şi am intrat pe poartă. Dincolo de aceasta se
înălţa un perete foarte abrupt, pe care tata la escaladat aproape dansând, cu
atâta uşurinţă, încât picioarele lui parcă-şi luaseră zborul. Desigur, era şi o
oarecare lipsă de consideraţie în faptul că tata nu mă ajuta deloc, căci am
ajuns sus doar cu un efort suprem, căţărându-mă în patru labe şi alunecând de
multe ori îndărăt, ca şi cum zidul ar fi devenit cel mai abrupt sub mine.
Neplăcut mai era şi faptul că zidul era acoperit cu excremente umane, din care
se desprindeau bucăţi ce-mi rămâneau agăţate mai ales pe piept. Le priveam
aplecându-mi faţa şi dădeam cu mâna peste ele. Când am ajuns, în sfârşit, sus,
tata, care ieşea deja dintr-o clădire, s-a aruncat numaidecât de gâtul meu, m-a
sărutat şi m-a strâns în braţe. Purta o redingotă scurtă, demodată, de care-mi
aduceam aminte, căptuşită pe dinăuntru ca o stofă. „Acest doctor, von Leyden 1,
este totuşi un om admirabil!” striga el întruna. Dar nici nu-l vizitase în
calitate de medic, ci doar ca pe un om pe care merită să-l cunoşti. Îmi era
puţin teamă că va trebui să intru şi eu la el, însă nu mi s-a cerut acest
lucru. În spatele meu, spre stânga, am văzut un bărbat care mi-a întors
spatele; şedea într-o cameră ai cărei pereţi erau numai din sticlă. Apoi s-a
vădit că aceasta era secretarul profesorului, că tata vorbise, de fapt, doar cu
el, şi nu cu profesorul însuşi, dar că în acel secretar întrezărise
întruchipate, într-un fel, calităţile profesorului, astfel încât se socotea la
fel de îndreptăţit să-l aprecieze pe profesor în orice privinţă, ca şi când ar
fi vorbit cu el personal.
Teatrul Lessing:
Şobolanii 2.
Scrisoare către
Pick, pentru că nu i-am mai scris. Carte poştală către Max, ca să-i spun cât mă
bucur de Arnold Beer 3.
9.V.[1912].
Aseară am fost la pick la cafenea.
Cum mă agăţ, în
pofida oricărei nelinişti, de romanul meu 4, aidoma unei statui care priveşte
în depărtare şi se prinde bine de soclu.
Astăzi, seară
dezolantă în familie, Soră-mea 5 plânge din cauza noii ei sarcini, cumnatul are
nevoie de bani pentru fabrică, tata e nervos din pricina soră-mii, a prăvăliei
şi a necazurilor pe care le are cu inima, cea de-a doua soră este nefericită şi
ea, mama e nefericită peste poate, iar eu – cu mâzgălelile mele.
22 mai [1912].
Ieri am petrecut o seară minunată cu Max. Ori de câte ori se-ntâmplă să mă
iubesc, constat că pe el îl iubesc şi mai tare. Cabaretul Lucerna: Madame la
Mort de Rachilde 6 şi Visul unei dimineţi de primăvară 7. grăsana amuzantă din
lojă. Sălbatica aceea cu nasul din topor, cu faţa murdară de cenuşă, cu umerii
care dădeau să iasă din rochia nu prea decoltată de altfel, cu spinarea ce se
smuncea în toate părţile, cu bluza simplă, albastră cu picăţele albe, cu mănuşa
de scrimer, pe care o puteai vedea întruna, pentru că fata obişnuia să-şi sprijine
toată mâna dreaptă sau numai vârful degetelor pe coapsa dreaptă a maicăsii o
femeie veselă care şedea alături. Cosiţele împletite deasupra urechilor,
panglica de culoare albastru-deschis, nu tocmai curată, legată la ceafă apoi
părul, care în faţă i se adună într-un moţ firav, dar stufos şi dă roată
frunţii, profilându-se în afara acesteia, ca o streaşină. Mantoul ei călduros
şi uşor, care cade în falduri şi atârnă neglijent din cauza moliciunii, atunci
când ea discută la casa de bilete.
23 [mai, 1912].
Ieri: în spatele nostru, un om a căzut de pe scaun de plictiseală. O comparaţie
din Rachilde: oamenii care se bucură de soare şi le cer şi celorlalţi să se
bucure sunt ca nişte beţivi ce se întorc noaptea de la o nuntă şi-i silesc pe
cei care le ies în cale să bea în sănătatea unei mirese pe care aceştia din
urmă nu o cunosc.
Scrisoare către
Weltsch; i-am propus să ne tutuim.
Ieri, scrisoare
frumoasă adresată unchiului Alfred din pricina fabricii.
Alaltăieri,
scrisoare către Lowy.
Astă-seară, din
cauza plictiselii, m-am spălat pe mâini, în baie, de trei ori la rând.
Teama de
singurătate în Duminica Rusaliilor, iar luni sub incredibilul motiv că părinţii
pleacă la Franzensbad.
Un copil cu două
codiţe, cu capul descoperit, cu hăinuţa largă, roşie cu picăţele albe, cu
picioarele goale şi fără încălţări, traversează şovăitor digul carosabil de
lângă Teatrul Naţional, ţinând într-o mână un coşuleţ, iar în cealaltă o
lădiţă.
La începutul
piesei Madame la Mort, actorii joacă întorşi cu spatele, conform principiului:
în împrejurări similare, spinarea unui diletant este la fel de frumoasă ca şi
cea a unui actor bun.
Ce ţi-e şi cu
conştiinciozitatea oamenilor!
În ultimele zile,
o excelentă conferinţă a lui Davis Trietsch 8 despre colonizarea Palestinei.
25 [mai, 1912].
Tempo slab; prea puţin temperament.
27 [mai, 1912]. Ieri,
Duminica Rusaliilor; vreme rece; excursie nu tocmai plăcută cu Max şi Weltsch.
Seara, la
cafenea, Werfel mi-a dat Vizita din Câmpiile Elizee 9.
O parte dintre
oamenii de pe Niklasstrabe şi toţi cei aflaţi pe pod se întorc înduioşaţi să se
uite după un câine care însoţeşte, lătrând tare, o ambulanţă. Până când renunţă
brusc şi se întoarce, manifestându-se ca un câine obişnuit, de aiurea care a
urmărit salvarea fără nici o intenţie deosebită.
1 iunie 1912.
N-am scris nimic.
2 iunie [1912].
N-am scris aproape nimic.
Ieri, la
reprezentanţă, conferinţa doctorului Soukup 10 despre America. (Cehii din
Nebraska; toţi funcţionarii din America sunt aleşi, fiecare trebuie să aparţină
unuia dintre cele trei partide – republican, democrat sau socialist – o
întrunire electorală a lui Roosevelt. Care-l ameninţă cu paharul pe un fermier
ce-i aduce o obiecţie; oratori ambulanţi, care poartă cu ei, drept podium, o
lădiţă.) Apoi, sărbătoarea Primăverii 11; pe urmă, l-am întâlnit pe Paul Kisch,
care mi-a povestit despre dizertaţia lui, Hebbel şi cehii. Are nişte
excrescenţe la ceafă. Vorbeşte impresionant despre mândra lui.
6 iunie
[1912]. Joi, Sărbătoarea Trupului
Domnului.
Felul în care
aleargă doi cai, dintre care unul, în ceea ce-l priveşte, îşi lasă capul în jos
şi abandonează cursa, apoi îşi scutură toată coama, răzvrătindu-se parcă
împotriva lui însuşi; pe urmă-şi înălţă capul şi abia atunci pare să-şi reia
mai sănătos alergarea din care nici nu s-a oprit, de fapt.
Acum citesc din
scrisorile lui Flaubert: „Romanul meu este stânca de care stau agăţat şi nu
ştiu nimic din ceea ce se petrece în lume”. – În ce mă priveşte, am făcut o
însemnare asemănătoare pe 9 mai.
Am umblat două
ore pe străzi lipsit de greutate, de oase şi de trup, meditând la câte am
pătimit după-amiază în timpul scrisului.
7 iunie
[1912]. Nasol. Astăzi n-am scris nimic.
Mâine n-am timp.
Luni, 6 [8] iulie
1912. Am început ceva. Sunt cam adormit. Totodată mă simt părăsit printre aceşti
oameni complet străini. 12
9 august [1912].
N-am scris nimic de atâta vreme. Să încep de mâine. Altfel voi ajunge iar la o
insatisfacţie care se prelungeşte irezistibil; de fapt, sunt deja copleşit de
ea. Încep stările nervoase. Dar dacă sunt în stare de ceva, pot s-o fac şi fără
precauţii superstiţioase.
Născocirea
diavolului. Dacă suntem posedaţi de diavol atunci nu poate fi vorba de unul
singur, căci altminteri am trăi liniştiţi cel puţin pe pământ; am trăi ca şi
cum am fi împreună cu Dumnezeu: uniţi, fără contradicţii şi fără să cădem pe
gânduri, întotdeauna siguri de cel ce ne susţine. Chipul lui nu ne-ar
înspăimânta, căci, fiind demonici şi având o oarecare sensibilitate faţă de
acest aspect, am fi suficient de isteţi încât să preferăm să ne sacrificăm o
mână cu care să-i acoperim chipul. Dacă am fi stăpâniţi numai de un diavol,
care să ne cuprindă dintr-o privire, calm şi netulburat, întreaga făptură şi să
aibă o libertate de decizie imediată, atunci el ar avea şi destulă forţă să ne
ţină cât ne e dat să trăim ca oameni, atât de sus, deasupra spiritului
dumnezeiesc din noi şi să ne mai vânture de colo-colo ca să nu reuşim să vedem
nici o lumină de la Dumnezeu, aşadar să nu ne mai frământe nimic din ceea ce
vine de la El. Doar mulţimea diavolilor ne poate face nefericiţi pe pământ. De
ce nu se stârpesc între ei până la unul, sau de ce nu se subordonează unui
diavol mai mare? Ambele variante ar fi în sensul principiului demonic de a ne
înşela cât mai reuşit cu putinţă. Ce rost mai are, în absenţa unităţii, grija
excesivă pe care ne-o poartă toată diavolimea? Fără doar şi poate, diavolilor
trebuie să le pese mai mult decât lui Dumnezeu de faptul că unui om îi cade un
singur fir de păr, căci diavolul pierde, cu adevărat, părul pe când Dumnezeu nu.
Însă câtă vreme avem în noi o mulţime de diavoli, nu vom ajunge niciodată să ne
simţim bine.
_______________________________________________
1 Renumitul prof.
Dr. Ernst von Leyden (1832–1910) murise în săptămâna petrecută de Kafka la
Berlin în decembrie 1910.
2 Piesă de
Gerhart Hauptmann, cu care Teatrul Lessing din Berlin a deschis festivalul
praghez din luna mai.
3 Volumul de
poezii Trăire plăcută de Otto Pick şi romanul Arnold Beer. Destinul unui evreu
de Max Brod apăruseră la Berlin.
4 Este vorba, probabil,
despre o versiune necunoscută a romanului America.
5 Elli şi Karl
Hermann aşteaptă un al doilea copil, ce se va numi Gerti (1912-1972).
6 Pseudonimul
Margueritei Vallette
7 Piesă de
Gabriele d’Annunzio
8 Orientalist
berlinez
9 Dramă de
Werfel, recent apărută în Herder-Blatter
10 Deputatul ceh,
de orientare social-democrată, dr. Frantilek Soukup (1871-1939) se întorsese
dintr-o colătorie în America şi-şi expunea impresiile într-o serie de
conferinţe.
11 „Serbarea
primăverii pragheze” a avut loc pe 1 iunie 1912 în grădina cazinoului german.
12 După o
călătorie făcută cu Max Brod la Leipzing şi la Weimar, Kagka a poposit între 7
şi 29 iulie 1912 la sanatoriul de fizioterapie din Jungborn, situat în ţinutul
Hanz.
