Anatol Moraru

                Fecioara

           În septembrie curent rotungesc 38. Am familie, sînt redactor şef la ziarul judeţean Observatorul, detest ştiinţele oculte şi asta nu pentru că mi-ar plăcea cele exacte.

 În copilărie rămîneam fascinat de cum mama, femeie religioasă, de altfel, ghicea în bobi ziua exactă a întoarcerii tatei din “reis”. Acesta “pleca cu vagonul”, avînd de fiecare dată în responsabilitate cîte 50 de tone de vermut pe care îl preda fabricilor de îmbuteliere din diferite oraşe din URSS. La întoarcere, era obligat să însoţească vagonul cu cisternele goale pînă la fabrica de vin din Făleşti, astfel că lipsea uneori de acasă cîte o lună şi ceva. De exemplu, cînd era trimis la Vladivostok. Învăţasem geografia “necuprinsei ţări natale” mai degrabă din naraţiunile tatei, decît din manualul respectiv şi cîştigam de fiecare dată competiţiile cu băieţii din mahala, cînd ne jucam “de-a oraşele”. Administraţia fabricii îl preţuia pe tata: fotografia lui era pe Tabla de Onoare, în rîndul de sus. I-au dat şi o medalie: “Za trudovuiu doblesti”. Taat se bucura de dragostea familiei şi a rudelor şi de stima vecinilor şi a consătenilor. Avea o tărie de voinţă cum rar se întîmplă: să ai lîngă tine ani în şir tone de vin şi să nu devii beţivan terminat sau să nu capeţi o ciroză… 

 Exerciţiile mamei au început să-mi displacă după ce am citit în Divina Comedie  că prezicătorii se plimbau prin Infern cu capul sucit la spate. “Iată o pedeapsă asumată, mi-am zis, dacă tot au îndrăznit să privească mai departe decît Dumnezeu, atunci să fie buni şi să-şi contempleze propriile spinări”. Mă temeam pentru mama şi i-am împărtăşit impresiile de lectură. Efectul intervenţiei mele a fost nul: mama era convinsă că ghicitul în bobi nu cade sub incidenţa asprelor legi divine. Tata nu se amesteca, profesia îl făcuse areligios.

Oricum, eu am rămas neclintit pe poziţii, deşi, de atunci încoace, am avut destule nebuloase în viaţa mea de familist şi de om al cetăţii, care ar fi necesitat “cetirea în zodii”.

E verificat de milenii: lui Dumnezeu îi place să-i testeze pe cei la care ţine cel mai mult, pentru că ei pot duce crucea bine.

Nicolai Trofimovici Cucoară a apărut în redacţie într-o după amiază de miercuri, cînd munceam pe rupte ca să umplem vidul celor 12 pagini de Observator. Nu-l cunoşteam, deşi oraşul nostru are puţin peste 60 de mii de locuitori de sex masculin.

Redacţia închiriază trei birouri într-un edificiu pentru office-uri. Vizitatorul, un bărbat trecut de 50 de ani, a intrat în biroul meu, s-a aşezat fără să fie poftit şi a început să scoată dintr-o servietă şi să pună pe masa mea cărţi şi tratate de astrologie. M-am obişnuit în cei doi ani de gazetărie cu tot felul de musafiri, aşa că aşteptam resemnat ce-o să urmeze.

-          Sînt Nicolai Trofimovici Lungu, fost neuropatolog, actualmente, cumpăr şi vînd pielicele de miel.

Am zis că îmi pare bine să-l cunosc. Nu eram sincer.

-          Mi-a vorbit doamna Lelia Mărgel despre dumneavoastră. Vă consideră un om admirabil, capabil de fapte mari. Ştiu că aşa cred şi cititorii Observatorului. Şi eu  aştept cu nerăbdare vinerea ca să cumpăr ziarul. Primul articol pe care-l citesc de obicei este editorialul dumitale…

M-am făcut numai riduri la auzul numelui doamnei care mă hărţuieşte de cînd reporterul nostru i-a luat un interviu, pe care a trebuit să-l “prăşesc” serios, ca să arate bine şi inervievata, şefa Departamentului Realţii cu Publicul a Consiliului Judeţean, şi publicaţia noastră. Doamna Lelia a fost o blondă de o strălucire indiscutabilă, însă desele aventuri extraconjugale au răblăgit-o, încît, după cum văd, nici o fabrică de produse cosmetice din Europa n-o poate ajuta să revină pe podium. Bovarica doamnă m-a făcut personajul unui episod penibil. Am acceptat să le fac o vizită, ca să le văd numaidecît colecţia de carte religioasă, despre care, ulterior, aş fi putut scrie un material interesant.”Aşa cum puteţi scrie doar dumneavoastră”, mi-a zis madame Mărgel. Acasă, aţi ghicit, era numai Lelia. De fapt, mă aşteptam la o asemenea strategie expirată. Colecţia era într-adevăr rară. Răsfoiam tulburat istoria naşterii şi aşezării omenirii, caligrafiată pe paginile vechilor cărţi sfinte. Doamna a intrat în salon cu un platou pe care erau o sticlă de şampanie, o cutie de ciocolată şi două pahare. “Ţin să vă felicit, i-am zis, nici nu credeam că poate exista aşa ceva la noi în oraş. E de-a dreptul fabuloasă. Mi-a plăcut foarte tare”. A schiţat grimasă şi am înţeles că o durea între picioare de colecţia adunată cu atîta osîrdie de domnul Vivian, inginer de profesie. După ce am băut şampanie şi m-a tras în dormitor, să văd şi un tablou al maestrului Florescu. S-a aruncat deîndată pe pat, a dat ochii peste cap şi a pornit să geamă exact ca-ntrun film porno cu actori ce mimează plăcerea. Zvîrcolirea zecilor de chilograme de carne semidezgolită mi-au provocat o reacţie neaşteptată: am izbucnit într-un rîs isteric din care mi-am revenit abia jos, în faţa blocului. Surprinzător, n-am devenit duşmani. La vreo lună după ratarea actului sexual programat, m-a sunat la redacţie şi mi-a propus o foaie de tratament pentru mezină la un sanatoriu de la Vadul lui Vodă. Am acceptat fovorul şi am crescut brusc în ochii soţiei, care, ştiu toate prietenele ei, mă consideră incapabil de a obţine ceva în viaţă. O fi fiind eu primul bărbat care a refuzat-o, nu ştiu, dar mă sună des şi mă invită cînd la casa lor de vacanţă, cînd la o cafea, cînd la un picnic… Nu că aş fi fidel soţiei, dar femeia asta gonflabilă nu mă incită.   

-          Vreau să vă spun că sînt un om fericit, a curmat Nicolai Trofimovici debitul memoriei mele involuntare. Mă simt fericit, pentru că sînt un ales...

“Mai ceva ca Keanu Reeves din Matricea”, mi-ar fi plăcut să-l ridiculizez, dar am răbdat.

-          … pentru că am o afacere care îmi permite să mă ocup de această ştiinţă nemaipomenită - astrologia. Sînt fericit pentru că, după ce am citit aceste cărţi, am început să înţeleg lumea pe-adevăratelea. Am înţeles că legile după care funcţionează universul, că traiectoriile destinelor umane sînt descoperite de mii de ani şi aparatele moderne confirmă veridicitatea acestor teorii. Unii le consideră miracole, dar eu cred că nu e nimic complicat sau imposibil, trebuie să ştii cum să le citeşti.

 “Parcă sînteţi leit Ştefan Viziru din Noaptea de Sînzîiene,” am vrut să-i zic, dar i-am spus altceva, un clişeu vetust: ”Păi, Creatorul are grijă de cei făcuţi după chipul lui…”

- Nu, staţi puţin…

Mi-am dat seama că am în faţă un caz dificil. Pe birou aşteptau cinci materiale pe care trebuia să le redactez, urma să scriu şi editorialul. Pe de altă parte, orice cititor care vine la redacţie trebuie întîmpinat, conform dispoziţiei nescrise a patroanei Observatorului, cu un Wellcome şi cu o ceaşcă de cafea Jacobs Monarch.

- Vă place astrologia?

- Nu-mi place, dar mă uit cu indulgenţă la cei care sînt dependenţi,  e opţiunea lor.

- Asta pentru că nu aţi citit ce spune Nostradamus despre ce se va întîmpla cu noi.

- Nicolai Trofimovici, înţeleg că e un subiect despre care v-ar plăcea să vorbim cîte stele pe cer, dar mîine trebuie să dăm numărul la tipografie şi …am săltat de pe masă teancul de hîrtii….

-          Dar nu v-am spus încă esenţialul.

-          Mr. Lungu, today I’m busy, I have another engagement.

-           Nostradamus, cel mai mare vizionar din toate timpurile, spune că soarta omenirii va fi hotărîtă…

Mda, nu m-a înţeles.

- Nicolai Trofimovici, vă spun cu subiect şi predicat: vă propun să amînăm discuţia pentru altă dată.

- Bine, atunci cînd pot să vin, ca să putem sta de vorbă nestingheriţi? 

- Va aştept luni, să zicem pe la 10.00.E bine?

- Atunci, pînă una alta, vă las cărţile, sînt sigur că, dacă veţi citi măcar una, vi se vor deschide larg ochii.

- Bine, lăsaţi-le.

Vă spun că mi-am făcut cruce cînd l-am văzut plecat.

Ziarul la care activez e o afacere falimentară. Nu doar pentru că în ţara dintre ape   curgătoare editarea unei publicaţii nu aduce profit.

Grigorii Ivanovici Corneanu, şeful poliţiei rutiere municipale, se descurca atît de bine la serviciu, încît doamna Victoria a fost nevoită să devină casnică. Cum au doar o singură fiică şi aceea căsătorită în Cehia, peste o jumătate de an doamna începu să se plictisească de moarte. Posibil că aveau să urmeze depresia lecuită cu alcool şi adulterul ca remediu contra singurătăţii, cum li s-a întîmplat atîtea altor femei în situaţii identice.

Într-o dimineaţă foarte devreme, cînd se întorcea acasă de la servicu, domnul Corneanu a adormit la volan şi Mercedesul său negru a ieşit pe contrasens. Şoferul autobasculantei ce-i venea în întîmpinare a crezut pînă în ultima clipă că va putea evita  impactul apăsînd incontinuu pe claxon. Medicii îi dădeau puţine şanse şefului poliţiei rutiere, scos cu greu de echipa de descarcerare dintre fiare. Doamna Victoria a stat două luni de zile lîngă patul soţului în secţia de reanimare. Cînd acesta s-a făcut bine, a întrebat-o ce şi-ar dori cel mai mult.

“Să fii tu sănătos şi, înţelege-mă corect, bani pentru înfiinţarea unui ziar”.

Îndată de cum s-a întors la serviciu, domnul colonel a şi găsit resursele necesare. Observatorul a fost înregistrat la Ministerul Justiţiei şi doamna Victoria a devenit director de publicaţie.

După un an de zile, domnul Corneanu, a înţeles că a fost cel puţin imprudent: zarul înghiţea săptămînal bani tot mai greu de dobîndit, chiar şi de un şef al poliţiei rutiere, dar era om de onoare şi ţinea mult la liniştea din familie.

Observatorul a trezit la început interesul cititorilor, ca orice jucător nou intrat pe teren, dar acum e aproape ruină.

Devenind ziaristă cu licenţă, patroana, cum îi zicem noi, nu şi-a schimbat radical modul de existenţă. În week end se dedica familiei, în alte zile joacă remi, pînă cînd apare noaptea tîrziu Grigorii Ivanovici de la serviciu, cu nevasta adjunctului domnului Corneanu. Nadin este şi cea mai bună confidentă. Două zile le consacră Observatorului. Apare în redacţie marţi pe la amiază, se documentează cum stau lucrurile în privinţa noului număr, care stau mai întotdeauna prost. Faptul că plăteşte neregulat salarii mai degrabă simbolice face că în redacţie să fie o fluctuaţie ca într-o echipă de fotbal retrogradată, unii pleacă dezamăgiţi, alţii se angajează resemnaţi. Ne-a rămas un singur corespondent în teritoriu şi ăla pentru că e fost coleg de facultate cu patroana şi-i angajat şi la Radio Moldova. Mie îmi plăteşte cu regularitate, pentru că îşi dă foarte bine seama: dacă plec şi eu, e hamba cu ei… 

Pînă una alta, patroana are noroc, catastrofa se tot amîna. E bine că sîntem singurul ziar local, apoi noii înregimentaţi se contaminează în mod miraculos de încrederea în viitorul publicaţiei, optimism cultivat cu elocinţă de şefă. Pe urmă, şi eu, care am dobîndit reputaţia unui ziarist cu vocaţie, contribui prin prezenţa în redacţie la credibilitatea utopiilor patroanei. De fapt, aş fi plecat eu demult. Salariul de redactor şef depăşeşte doar cu 800 de lei marginile coşului de consum. M-am încumetat să înfiinţez o şcoală de jurnalism pentru liceeni, fără să am licenţă. Vin ei la redacţie în fiecare vineri după masă, plătesc regulat pentru ore, dar mă tem de un eventual denunţ. Nu am renunţat la Observator şi pentru că, în conştiinţa mea, fiecare trebuie să facă ceea ce poate mai bine, ca americanii, iar eu atîta stiu mai bine: să scriu… Nu e de mirare că soţia, educată într-o familie care vindea la Cernăuţi pătlăgele din propria seră încă pe timpul lui Brejnev, mă consideră un om fără viitor.

 Deci, în fiecare tuesday, patroana, după ce “clarifică” rapid situaţia, bea două-trei cafele, fumează cam jumătate de pachet de ţigări şi pleacă în teritoriu “să găsească  sponsori”. Nu zic, se întoarce uneori cu vînatul în torbă, întrucît cuvîntul domnului Cosovanu cîntăreşte greu, dar asta se întîmplă tot mai rar, pentru că nu poţi construi o afacere prosperă pe un şantaj disimulat, care durează ani în şir. Businessmanii ştiu să numere, iar Grigorii Ivanovici mai are un an şi jumătate pînă la pensie. În Moldopotamia noastră un şef ieşit la pensie e ca un ciocan pneumatic deconectat de la compresor. 

Apare apoi joi dis-de-dimineaţă, ziua cînd predăm ziarul la tipografie, şi “se implică”: răspunde la telefon, fumează, redactează articole (mai bine n-ar face-o!), bea cafele, recomandă schimbarea unor texte “nereuşite cu altele, preluate din internet, îl învaţă pe machetator cum să asambleze mai bine… Mai în scurt, şlefuieşte pisica. Aşa că joia e o zi babilonică. Nu m-am supărat niciodată prea tare pe ea, dimpotrivă, mă amuz cînd îşi dă aiere de director. Nu cred că speranţa e moartă cu totul. Observatorul ar putea deveni un ziar de succes, dacă s-ar organiza alegeri (locale, parlamentare, prezidenţiale, nu contează) măcar o dată la trei luni. În precedentele electorale publicaţia noastră, neafiliată politic, a obţinut cîteva victorii financiare medii publicînd platformele electorale ale tuturor formaţinilor aflate în competiţie.

Acum, înţelegeţi prea bine la ce presiuni sînt supus zilnic. De unde şi, după ce trimitem numărul la tipografie, mă simt atît de vlăguit, încît mă uit la nevastă-mea ca la un editorial prost scris, iar week end-ul abia de-mi ajunge să mă refac psihologic.

Luni, cînd a întrat Nicolai Trofimovici, cărţile de astrologie erau acolo unde le stivuise, pe biroul meu. Nu mă simţeam în apele mele, astrologia era un teren minat, iar eu nu mă puteam lăuda că sînt un genist norocos. Dacă nu aş fi programat o şedinţă la 11.00, nu mai veneam în ziua aceea la redacţie. 

Negustorul de pielicele şi de iluzii a renunţat la preludii: “Vreau să ştiţi că Nostradamuls a prezis destinul omenirii pînă în 3797 şi că 70 la sută din profeţiile sale s-au îndeplinit: domnnia lui Napleon, venirea la putere a lui Hitler, cel de al doilea război mondial, omorîrea lui Kennedy, primul om pe lună ş.a.m.d. Şi toate astea le spunea încă în secolul XVI”.

-          Incredibil, chiar aşa.

-          Nici americanii nu l-au crezut, deşi el a scris foarte clar despre “cerul în flăcări deasupra noului oraş” şi despre cei “doi fraţi răpuşi de un trăznet uriaş”. Nu l-au crezut şi li s-a întîmplat 11 septembrie 2001. Nostradamus prevesteşte că va fi şi cel de-al treilea război mondial. Toţi ştiu că va începe după moartea ultimului papă, că va dura 27 de ani şi că-l vor începe islamiştii….

 Mi se pare că Nicolai Trofimovici ştie şi de Wikipedia.

-          Eu, însă, sînt singurul care am citit cu maximă atenţie toate cele 990 de catrene din Les Propheties. În consecinţă, am desoperit un fapt greu de crezut la prima vedere: cel de al treilea război mondial poate fi evitat. Lumea va fi salvată de doi oameni din R. Moldova. Da, anume din ţara noastră mică, precum o alunică sau un purice. Nostradamus indică obscur acest lucru”.

Asta-i chiar o prostie. O fi fost Nostradamus ăsta un tip capabil, nu zic nu, dar de unde, mama dracului, putea el să ştie încă în 1557 că, în 1991,  va apărea în 1991 un stat nou-nouţ- R. Moldova, dacă noi nu ştiam acest lucru în 1990?

-          Vă înţeleg, e greu de crezut, dar ăsta-i adevărul. Apropo, el a prevestit şi formarea României.

M-au trecut fiori, îl credeam deraiat psihic, pe cînd el posedă şi telepatia, posibil. Mă gîndeam cum să scap mai elegant de omul acesta, care-mi vorbea cu ardoarea unui sectant trimis să recruteze noi membri.

-Nu dorm mai bine de o lună, de cînd am descifrat taina lui Nostradamus. Mă tem să nu-mi fure cineva acest mister. Aproape că nu mă mai duc la piaţă. Numai ajung, îmi întind pielicelele pe tarabă şi simt că ei mă urmăresc. Se apropie şi întreabă de preţ, chipurile îi interesează marfa, dar eu simt că vor să-mi afle taina. Îmi strîng îndată pielicelele şi plec acasă. Au fost şi în aparament, au răscolit totul, dar ei nu ştiu că eu păstrez secretul …

Totuşi, mi se pare bun de legat. Citisem undeva că profesiile modifică substanţuial mentalitatea, comportamentul, viziunea asupra lumii. Mă tem că e şi cazul ex-neuropatologului Nicolai Trofimovici. E greu să umbli ani întregi pe buza prăpastiei şi să te temi de abis… 

-… aici, în cap. M-am rugat şi lui Dumnezeu: “Doamne sfinte, l-am întrebat, ce să fac, e prea grea povara pe care trebuie s-o duc, n-o să pot salva lumea de unul singur”. Şi, aşa într-o noapte, aşa într-a doua şi abia într-a treia, cînd adormisem după cîntatul cocoşilor, numai ce au vocea tunătoare a Mîntuitorului: “Caută-l pe Radu Olaru, el este alesul meu şi împreună veţi reuşi”.

“Cum, s-a implicat şi Dumnezeu , a arătat la mine?”, mi-a scăpat.

-          Anume aşa a zis: ”Caută-l pe Radu Olaru”. Aşa că va trebui să acceptaţi. Vreau să vă mai spun încă ceva. Cînd vom salva lumea şi se va forma Marele Regat, voi ceda dumitale tronul. Însă, e un lucru pe care nu trebuie să-l afle nimeni pe lume”.

Am rămas mut de tot. Nicolai Trofimovici a înţeles că misiunea i-a reuşit. S-a ridicat de pe scaun, m-am ridicat şi eu din fotoliu. M-a îmbrăţişat strîns: “Acum să convenim ce avem de făcut ”.

Nu-i simpatizez pe Laura şi pe Dumitru – cum n-ai da sînt jurnalişti mediocri, dar acum m-am bucurat s-ăi văd intrînd în birou. Parcă au frînt o vrajă.

“Nicolai Trofimovici, am o şedinţă. Vom reveni la discuţie”.

-          Cînd?

-          Mîine sau poimîine.

-          Trebuie să ne grăbim, e scumpă fiecare oră.

-          Atunci, am să vă sun neapărat mîine.

Expertul în astrologie şi pielicele a ieşit, avînd scrisă pe figură încrederea că omenirea este ca şi salvată.

Şedinţa nu ne-a reuşit, nu-mi ieşea din cap Nostradamus…

După ce au plecat Laura şi Dumitru, am luat maşinal o carte din stocul de pe birou. Se numea “Astrologhia” şi era semnată de un oarecare S.A. Vronskii. Am deschis-o la capitolul “Fecioara” şi am aflat lucruri clarificatoare despre mine şi despre confraţii de zodie. Am înţeles că textul vieţii mele era scris încă de pe cînd eram nefiinţă şi toate cîte mi s-a întîmplat pînă acum: fericiri şi nefericiri, biruinţe şi înfrîngeri, bucurii şi tristeţi, prieteni şi neprieteni ş.m.a., s-au întîmplat în strictă conformitate cu rigorile zodiei: nici un centimetru spre Est şi nici un milimetru spre Vest.

Fraza care încheia compartimentul m-a făcut să regret lectura, or, asta chiar n-aş fi vrut s-o ştiu: ”Fiind deosebit de înzestrată, Fecioara are foarte rar parte de fericire. E întotdeauna pe lîngă oamenii mari, care îi preţuiesc calităţile, dar niciodată nu ajunge să fie un om mare".