UN PERSONAJ RĂTĂCIT PE DRUMUL SPRE AUTOR
Când am început cu doi ani în urmă să realizez emisiunea de satiră politică „Ora de Ras” la „Jurnal TV”, mi s-a părut firesc să o fac pe histrionul.
Am avut mereu în mine această dimensiune, care îmi place şi de care mi-e jenă. Nu am exteriorizat-o decât în studenţie şi adesea nu realizez că multă lume nu m-a văzut atunci. Publicul de azi mă percepe prin prisma lucrurilor „serioase” pe care le-am făcut în ultimii douăzeci de ani. Adică a prozei, a dramaturgiei, a jurnalisticii.
Nu m-am putut aduna şi dedica în totalitate uneia dintre aceste activităţi. Dacă aş fi făcut doar teatru, sau doar literatură, sau doar jurnalistică şi aş fi reuşit, poate la un moment dat aş fi încetat să mă mai „disloc” şi să ajung în televiziune, de pildă.
Nu a fost să se întâmple. Nu am atins marea performanţă în nici unul din cele trei domenii.
De când fac televiziune, am totul.
Este bizar să mergi pe aceleaşi străzi şi printre aceiaşi oameni pe unde ai mers o viaţă, şi dacă înainte lumea din jur practic nu exista, acum strada pur şi simplu nu te lasă să te dispensezi de ea. Eşti recunoscut de aproape fiecare al zecelea om întâlnit, primeşti sute de priviri curioase şi zâmbete binevoitoare. Nu mai am zile în care să nu mi se strângă de câteva ori mâna în stradă, să nu mi se mulţumească, să nu mi se ceară autografe.
De două luni, în paralel cu emisiunea „neserioasă”, fac şi una serioasă, de atitudine, se cheamă „Mai pe scurt”. Probabil, dau iarăşi motive unora să se întrebe care sunt eu cel adevărat. Îmi dau mie însumi, în primul rând, astfel de motive. Dar până alţii se dumiresc, eu văd că sar relativ uşor dintr-o postură în alta.
S-a observat, fireşte, că îmi este proprie o anume înclinare spre exhibiţionism, o dimensiune de „personaj”. Îmi plasez cu destulă uşurinţă persoana printre personajele cărţilor şi textelor mele şi nici nu mă sinchisesc să mă deghizez cumva.
Eu cred că asta vine dintr-un sentiment de înstrăinare, o incapacitate de a participa cu adevărat la tot ce mi se întâmplă în viaţă. Plus un fel de inconştienţă, pe care unii telespectatori o confundă cu vitejia. Bine, îmi dau şi eu seama că de multe ori calc pe muchie de cuţit cu sinceritatea şi criticile la adresa unor oameni fără nici un Dumnezeu.
Dar parcă numai aşa simt că „particip”…
Vreau să spun că mă simt în continuare tânărul de 25-30 de ani, cel care într-o zi s-a trezit strivit de gândul morţii şi nu a mai putut niciodată scăpa de această obsesie. Şi care, în timpul perestroikăi, a primit cărţile cele mai trebuincioase pentru a se întări definitiv în sentimentul deşertăciunii tuturor eforturilor omeneşti. Dar faptul că m-am regăsit în totalitate în ceea ce scriau Kierkegaard, Nietzsche, Berdeaiev, Şestov, Camus, Sartre, Kafka, Yaspers, Cioran şi alţii mi-a dat sentimentul că nu sunt singurul „strivit”, plus iluzia că intrasem într-un fel de „dialog de la egal la egal” cu EI.
Vai, confundam calitatea de personaj cu cea de autor! Aveam şi o scuză, şi EI începuseră ca personaje, ca „victime ale existenţei”, ca mai apoi să se smulgă şi să devină autori. Numai aşa au putut suporta „greaţa existenţială”. Mi-ar fi plăcut să reuşesc ca şi ei, dar, plecând de la personaj, eu m-am rătăcit undeva în drumul spre autor.
Un remediu-placebo acceptabil
De când fac televiziune, însă, a intervenit ceva nou. Pentru ca să am iluzia reuşitei în literatură, a venit drogul succesului în televiziune. Un remediu-placebo acceptabil împotriva „greţii.”
…Eu numai prin disperare îmi explic şi sinceritatea mea, şi exhibiţionismul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu