“Jurnalul călătoriei mele în Nepal poate fi citit ca un roman de aventuri. Cartea vorbeşte însă despre forţa curiozităţii, despre tentaţia şi plăcerea de a pleca departe şi a-ţi testa limitele, despre nevoia de schimbare a obişnuinţelor vieţii de zi cu zi. La sfârşit, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune neînsemnată. Pentru că încercarea de a străbate acei munţi foarte înalţi înseamnă să cobori la fel de mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la început nu eşti pe deplin conştient. Trei săptămâni în Himalaya este şi despre aceste mici revelaţii”, spune Marius Chivu. O ispită cu rădăcini adânc înfipte în romanele de aventuri ale copilăriei şi în documentarele Discovery, apoi biletul de avion Bucureşti – Kathmandu cumpărat ca o garanţie că decizia unei călătorii pe Himalaya va deveni, fără doar şi poate, realitate.
Aşa a început povestea primei cărţi despre Himalaya din genul travel scrisă de un autor român: “Trei săptămâni în Himalaya”, Editura Humanitas, 2012, de Marius Chivu. Povestea seducătoare a unei călătorii într-o lume în care fete obişnuite pot deveni zeiţe adulate în templu, în care haşisul are rol ritualic, iar timpul se derulează înapoi, pe măsură ce urci în altitudine, către o lume arhaică. Acolo, în aerul rarefiat, casele nepaleze şi cele vechi, româneşti, din cătunele de munte, încep să semene. O călătorie iniţiatică, ce pune la încercare limitele fizice şi mentale, care fortifică o prietenie deja testată şi care-i pune faţă în faţă, cu uimiri, curiozităţi şi contradicţii pe Marius şi Cătălin cu Rishi şi Rajeev, doi şerpaşi nepalezi cu care românii devin prieteni. “Călătoria este un studiu practic, o lectură fizică, o acumulare camuflată în drumeţie şi lenevie”, susţinea Marius Chivu care, în afară de echipament, a luat cu sine pe Himalaya doar jurnalul în care a notat, zilnic, ceea ce vedea, afla, învăţa, simţea. Acest jurnal s-a transformat în carte. O carte cu zeci de poveşti fantastice, sute de poze document şi privelişti care îţi taie respiraţia. Toate, dintr-un Nepal în continuă schimbare, muşcat lacom de cultura occidentală.Un Nepal în care ritmul din “Umbrella” al Rihanna a ajuns până la zidul mânăstirilor budiste, iar internetul funcţionează şi la 4.000 de metri altitudine. O călătorie în care, oricât de multe te-ai documenta, vei găsi destule lucruri în măsură să te surprindă. Iar cititul cărţii pe care a scris-o este o altă călătorie, numai a ta. Până la evenimentul de lansare a cărţii “Trei săptămâni în Himalaya”, află ceea ce nu se vede în fotografiile din volum şi nu a fost scris în carte.
Livia Roșca: Spuneai într-un text din Dilema veche că ideea acestei călătorii în Nepal şi de a trece prin pasul Thorung-La, cea mai înaltă trecătoare din lume, a pornit de la Cătălin, un vechi prieten din copilărie. A contat faptul că el, şi nu cineva străin, ţi-a propus această expediţie în Himalaya?
Marius Chivu: Absolut. E foarte important cu cine pleci. Însă am realizat cu adevărat importanţa acestui fapt pe măsură ce mă pregăteam să plec iar cei de la care mai ceream informaţii care să ne ajute în călătorie mă întrebau toţi acelaşi lucru: “Cel cu care pleci e un prieten bun, îl cunoşti foarte bine?”. Este esenţial să fie aşa pentru că atunci când dormi, mănânci şi mergi zi de zi cu aceeaşi persoană timp de trei săptămâni, cum a fost cazul nostru şi, mai ales, trecând şi prin nişte momente mai dificile, orice relaţie e pusă la încercare. Am avut şi momente în care ştiu că am fost mai greu de suportat, iar dacă n-am fi fost aşa de buni prieteni sau dacă nu am fi avut caractere compatibile, am fi putut să ne certăm rău. De altfel, ştiu multe poveşti cu oameni care au plecat împreună pe munte şi s-au întors separat. Este foarte greu să te coordonezi: să te trezeşti dimineaţa la aceeaşi oră, să mănânci aceleaşi lucruri, să ţii acelaşi ritm când mergi, să ai acelaşi opţiuni de traseu... E greu să fii timp de trei săptămâni pe aceeaşi lungime de undă cu cineva şi în asemenea condiţii. Marele nostru avantaj a venit din faptul că, deşi iniţial trebuia să fim un grup internaţional de 10 oameni, când am ajuns în Kathmandu ne-am trezit că rămăsesem doar noi doi. Atunci ne-am cam speriat, dar treaba asta s-a dovedit benefică pînă la urmă. Sfatul meu pentru cei care au de gând să facă astfel de călătorii este să nu meargă singuri, dar nici prea mulţi şi, cu atât mai puţin cu oameni pe care nu-i cunosc bine.
LR: Cum au reacţionat ai tăi şi, mai ales, cum i-ai spus bunicului Victor de la Horezu că tu pleci pe Himalaya? S-au speriat, au crezut că îţi iei lumea în cap?
MC: De fapt, nu le-am spus, n-au ştiut. Le-am spus doar că plec în Nepal, că o stau o lună de zile în Kathmandu, cu o bursă, cam aşa ceva....nici nu mai ştiu exact ce le-am spus. După vreo două săptămâni l-am sunat pe tata de pe munte, de la vreo 3000 de metri, ne auzeam foarte prost, fiindcă există un decalaj de 20 de secunde între momentul în care rosteşti o propoziţie şi momentul când ţi se întoarce replica... Nici atunci nu i-am zis tatei unde sunt, i-am spus doar că sînt bine şi să nu-şi facă griji, el a zis că bine şi s-a dus un minut (râde). Când m-am întors acasă le-am arătat pozele: “uite, de fapt, am fost în Himalaya”.
LR: Cum au reacţionat?
MC: Le-a fost greu să înţeleagă dintr-o dată ce şi cum. Apoi s-au lăudat peste tot. Tot satul a aflat că am fost pe Himalaya deşi nu toţi ştiu ce înseamnă exact Himalaya, pe unde şi cât de departe este.
LR: Cât şi cum v-ati pregătit pentru călătoria asta?
MC: Pregătirea noastră a fost minimală: am făcut doar nişte alergări pentru rezistenţă, pentru că atât condiţia fizică a lui Cătălin, cât şi a mea erau destul de bune, niciunul nu era sedentar, obez sau bolnav. Deci n-aş zice că a fost o pregătire în sine. A fost mai degrabă una mentală. Înainte să plec am făcut însă un control cardiologic. Asta a fost tot.
LR: Dar ai simţit pe parcursul călătoriei că ar fi fost bine dacă v-aţi fi antrenat mai mult?
MC: Ce nu se ştie este că dincolo de bariera de 4.000 de metri, când te confrunţi deja cu lipsa de oxigen, condiţia fizică nici nu mai e atît de importantă. Dimpotrivă, cei care fac în mod regulat sport şi au o condiţie fizică foarte bună tind să meargă mai repede şi să depună mult efort în timp scurt, riscând astfel să facă sindromul de înălţime, Acute Mountain Sickness (AMS). Acolo sus este aproape o loterie, ne întâlneam inclusiv cu şerpaşi care se întorceau pentru că nu reuşiseră să ajungă la trecătoare, or şerpaşii fac drumul acela de câteva ori pe an şi de ani de zile. Organismul poate suporta sau nu poate suporta lipsa oxigenului – nu te poţi antrena pentru asta, e doar o chestiune de aclimatizare.
LR: Cum se manifestă sindromul de înălţime?
MC: Respirînd mai puţin oxigen, te doare capul după ce treci de 3.000 de metri, dar lucrurile devin serioase abia când începi să ai senzaţii de vomă, diaree, pierderi de echilibru, halucinaţii... În cel mai rău caz, se ajunge la blocaj pulmonar şi cerebral; practic intri în stare de comă dacă ignori aceste simptome, singura soluţie fiind să te întorci şi să cobori cât mai repede şi cât mai mult cât timp mai poţi.
LR: Dar voi nu v-aţi întors când au apărut primele simptome...
MC: Nu vreau să deconspir taman punctul central al cărţii şi să dezvălui peripeţiile, tot ce pot spune e că atunci când atingi 4.000 de metri eşti instruit de nişte voluntari, care îţi prezintă riscurile legate de ascensiune şi îţi spun ce trebuie făcut în caz de nevoie. Pe traseu vedeam elicoptere care se întorceau cu cei care nu reuşiseră să treacă prin Thorung-La şi lucrul acesta ne speriase destul de tare. Au fost trei zile grele dar şi pentru că ne era teamă, nu că vom muri, ci că am putea să nu ajungem la trecătoare. În loc să străbatem şi cealaltă parte a Himalayei ne-am fi întors pe acelaşi traseu, ceea ce ar fi fost foarte frustrant. Cătălin a avut probleme cu respiraţia, pe mine mă durea foarte tare capul... Acolo sus nu mai poţi să dormi noaptea, iar visele tale sunt tematice. Visezi că mănânci bucăţi de oxigen, că bei oxigen... La cea mai înaltă altitudine unde ne-am petrecut noaptea de dinainte de a ajunge în trecătoare, la aproape 5000 de metri, n-am putut, de fapt, dormi. Eşti obosit, caşti, dar nu prea te mai ia somnul, somnul devine o suită de aţipeli.
Interesant este că respiri în continuare aer, dar fiind sărac în oxigen, fără să-ţi dai seama, îţi poţi pierde corenţa în gândire sau în mişcări. De aceea, este important să fii tot timpul atent nu doar la ceea ce faci şi la ceea ce vorbeşti tu, dar şi la ceea ce fac şi ceea ce spun şi cei cu care ai plecat.
LR: Echipamentul vi l-aţi cărat singuri?
MC: Am avut doi şerpaşi cu noi. Lucru foarte util fiindcă Himalaya este o vastă rezervaţie naturală (plăteşti un permis care trebuia validat la posturile de poliţie din anumite sate pentru a se verifica, pe de o parte, că respecţi traseul, pe de altă parte, că nu te-ai rătăcit prin munţi) şi trebuie să fii însoţit de cineva care ştie traseul, locurile, oamenii, apoi şi pentru că echipamentul nostru era destul de greu să-l cărăm singuri. Când urci de la nivelul mării până la 5.500 de metri, străbaţi trei tipuri de climă. Nu poţi să te îmbraci cu acelaşi haine. Ai haine groase, beţe, bocanci pe care le foloseşti poate doar câteva zile, aşa că echipamentul ajunge să cîntărească şi 30 de kilograme. Pentru că noi nu ştiam exact ce rezistenţă avem, nu ne-am permis să riscăm să nu facem faţă ritmului de mers. Nu puteam prelungi călătoria, aveam biletul de avion înapoi deja luat, trebuia să ne încadrăm în traseu fără întârzieri...
LR: De ce v-aţi temut cel mai tare în timpul călătoriei?
MC: Frica noastră, întemeiată, a fost aceea că va trebui să ne întoarcem din cauza organismului nostru care nu va rezista lipsei de oxigen. Surpriza a fost sindromul depresiv de după ce am trecut prin trecătoare. E foarte multă adrenalină care te ajută să faci faţă urcuşului, dar efectul atingerii ţelului şi coborîrii s-a tradus printr-o “depresie”. Frica, excitaţia, entuziasmul trecuseră brusc, iar noi nu mai aveam dintr-odată chef să ne continuăm călătoria... Am avut nevoie de o zi de recuperare în care să dormim, să mâncăm bine şi abia apoi ne-am revenit. În carte, acesta este unul dintre episoadele mele favorite.
LR: Spui în carte că urci muntele dar cobori în tine. Ce a aflat Marius Chivu despre sine urcând pe Himalaya?
MC: N-aş vrea ca lumea să creadă că e vorba de ceva mistic sau profund spiritual. E vorba, pur şi simplu de faptul că am plecat fără nimic altceva în afară de echipament şi de jurnalul în care am scris zi de zi. La finalul fiecărei zile, oricât aş fi fost de obosit, m-am ţinut de disciplina de a scrie tot ce se întâmplase în ziua respectivă şi asta a fost foarte bine, pentru că vedeam atâtea lucruri extraordinare, întâlneam oameni interesanţi şi auzeam atâtea poveşti, încât dacă le-aş fi lăsat pe toate pînă după călătorie, nu mi-aş mai fi amintit nimic. Sfatul meu este să ţineţi jurnal când plecaţi într-o astfel de călătorie, când îl veţi reciti la întoarcere veţi vedea cât de multe lucruri aţi uitat deja. În afară de acest jurnal, n-am avut cu mine nimic: nici o carte, nici telefonul mobil, nici mp3player, nu am folosit Internetul.... “Coborâre în sine” pentru că timp de trei săptămâni, zi de zi, pe munte, mergînd câte 10 ore, nu faci decât să te gândeşti la tine, la viaţa ta, la familie, la prietenii tăi, îţi cânţi melodii în cap, încerci să-ţi aminteşti fraze din cărţi, poeme, scene sau replici din filme... Atunci ai foarte mult timp numai cu tine şi numai pentru tine. Am scris mult în carte despre această ipostază.
LR: Cu ce beneficii a venit pentru tine acest “timp pentru sine”?
MC: A fost ca o detoxifiere de viaţa aglomerată, solicitantă şi rutinată de acasă. M-am simţit temporar eliberat de orice responsabilităţi. În schimb, Cătălin şi-a luat cărţi şi a citit foarte mult fiindcă el acasă nu are timp să facă asta. A avut o tabletă pe care citea seara şi dimineaţa şi un ipod cu care asculta muzică.
LR: Până la ce altitudine, pe Himalaya poţi accesa internetul?
MC: Până pe la vreo 4.000, dar nu l-am folosit pentru că nu mi-a lipsit. Chiar şi după ce m-am întors, am intrat pe Internet abia după câteva zile. Iar când am deschis prima dată calculatorul aveam dificultăţi în a-mi aminti parolele. Când am ajuns la mine în bloc am ezitat pentru că nu mi-am amintit din prima etajul la care locuiesc. Asta după ce am constatat că se schimbase codul la interfon (râde). A fost foarte ciudat, parcă mă întorsesem în viaţa şi la adresa altcuiva.
LR: Sigur că povesteşti în carte despre gustul magiunului de haşiş şi despre zeiţa vie închisă în templu. Dar spune-mi cum ai primit tu aceste experienţe?
MC: Am fumat ceva haşiş, dar fără să profit de situaţie, ci pur şi simplu fiindcă în Nepal acesta este ritualic. Aşa cum folosim noi tămâia în ritualul religios, la ei se foloseşte haşişul fumat întru slava zeului Shiva despre care se spune că atunci când i-a murit soţia, de tristeţe şi de dor a fumat timp de 40 de zile şi 40 de nopţi până când a intrat într-o stare de transă care l-a făcut să o reîntâlnească. Făcând parte din religie, este politicos să accepţi dacă un hindus îţi oferă un joint.
Despre zeiţa vie...O dată la câţiva ani este aleasă o fetiţă de 4-5 ani, pentru a fi zeiţa în viaţă a hinduşilor. Trăieşte în templu, într-un fel de colivie de lemn, suspendată, fiindcă nu are voie să atingă pământul după ce trece prin ritualul de învestire. Fetiţă decade din drepturile divine cu ocazia primei menstruaţii. Când se întâmplă acest lucru este aleasă o altă fetiţă din familiile preoţilor. Cea care până atunci a fost reîncarnarea zeităţii se întoarce la viaţa ei normală, se căsătoreşte, are copii... Dar toate poveştile astea le veţi găsi pe larg şi în detaliu în carte. Şi însoţite de multe fotografii.
LR: Cum a apărut ideea cărţii?
MC: Din necesitate. Costurile unei astfel de călătorii, deşi nu sunt exagerate, erau destul de mari pentru mine. Şi atunci m-am gândit cum pot « amortiza » cheltuielile pe care le presupune această călătorie. Oricum, faptul în sine de a şti că am de scris o carte m-a făcut să fiu mult mai atent la detalii şi mult mai interesat de ceea ce văd în jur. Probabil aş fi trecut mai superficial pe lângă multe aspecte ale culturii nepaleze, fiind însă condiţionat m-am purtat profesionist: am stat de vorbă cu oamenii încercând să aflu poveşti şi detalii despre viaţa de zi cu zi şi aşa mai departe. Este impresionat să dai peste oameni care trăiesc în aşa condiţii primare, care mănâncă toată viaţa de două trei ori pe zi numai orez.... Turiştii sunt pentru nepalezii din munţi singura sursă de profit fiindcă le vând energizante, bere, ciocolată, le gătesc, le oferă guest-house-uri unde să doarmă... Datorită turismului au ajuns să aibă telefon mobil, unii chiar televizor şi aparat de radio, dar Nepalul muntos arată ca România de acum o sută şi ceva de ani. Cu cât urci pe verticală, cu atât te întorci în timp. Condiţiile sunt vitrege, iar oamenii trăiesc greu. Casele au pământ pe jos, gătesc la vatră, mănâncă inclusiv mămăligă, fac ciorbă din lobodă, din urzici, ca şi noi...Asta a fost supriza cea mai mare, să descopăr dincolo de deosebiri, asemănările. Spre exemplu, am citit un Petre Ispirescu de-al lor ca să mă familiarizez cu legendele şi poveştile nepaleze şi am descoperit că avem şi noi, şi ei, câteva basme aproape identice.
LR: Ce ai făcut imediat ce te-ai întors?
MC: Am dormit. Am dormit vreo două zile visînd că urc pe munţii Himalayei... Mă trezeam, mîncam ceva şi mă culcam la loc să mă întorc pe munţi. Mi-am revenit greu, am depăşit nostalgia întoarcerii abia după câteva luni.
LR: Acum ştii de ce ai făcut călătoria asta?
MC: Da, acum ştiu mai bine. Când am plecat a fost o decizile luată repede, cu capul înainte, ne-am cumpărat biletele de avion ca să fim convinşi că n-o să dăm înapoi. De ce am făcut-o? Din spiritul de aventură şi din curiozitate. Cât am stat în Nepal m-am interesat despre absolut tot, de la politică şi economie la religie, floră şi faună, cultură populară, stil de viaţă, sexualitate... Mergând atît de departe de casă, într-o lume complet diferită, am trăit un fel de extaz fiindcă aveam tot timpul o mulţime de întrebări de pus celor din jur. Cartea nu este doar despre mine şi Himalaya, este şi despre această ţară de o frumuseţe incredibilă, care nu are doar cei mai mari munţi din lume dar deţine, după Brazilia, şi cel mai mare bazin de apă dulce.
LR: Ce “munţi” concreţi şi simbolici urmează să urci anul acesta?
MC: Odată ce ai făcut ceva de genul ăsta e greu să nu repeţi aventura şi vrei să ajungi chiar mai sus. Am vorbit cu Cătălin şi ne-ar tenta Kilimanjaro, dar vrem să pregătim călătoria pentru 2013, căci se anunţă a fi ceva mai dificilă. Momentan pregătesc lansarea cărţii, urmînd ca cele câteva poveşti care n-au intrat în ea să le transform în ficţiune sub forma unor povestiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu