Cum am mâncat eu trandafiri în Codlea

Încă o ţineam pe Simona de mână, degetele i le strângeam cu degetele mele, când am ajuns în faţa unei porţi de lemn, care era închisă. Am tras-o şi aceasta s-a deschis uşor, dar am trântit-o la loc, ca să scăpăm de o javră lăţoasă şi neagră ce alerga spre noi din capătul celălalt al curţii, lătrând de mama focului. Dihania îşi trânti labele pe zăbrelele cenuşii şi ude şi hămăia de zor. Am sărit câţiva metri înapoi şi ne-am aprins câteun LM roşu. O ţineam pe Simona strâns de mână şi slobozeam rotocoale de fum spre javra ce înnebunea în ogradă. Contrar presupunerilor mele, nimeni nu coborî din casă. În zadar am bătut cu picioarele în poartă ca să întărâtăm dihania mai tare, cum degeaba l-am ţârâit pe Ciprian la mobil. În cazul ăsta, nu ne rămânea nimic altceva de făcut decât să radem putina.

Nu ştiu de ce, dar câinele nu s-a potolit nici după ce noi ne-am cărat.

Mergeam prin mijlocul drumului, cu ochii roată, poate-poate dăm de-o berărie, depăşind o cireadă de vaci obosite. Întunericul ţâşnea din pământ izolându-ne tot mai tare de animalele ce răgeau în urmă. Dintr-o dată, vocea lui Ciprian mi s-a înfipt în urechi.

-Hei, Dudu, unde te duci, în pula mea sau ai uitat unde stau?

-Ea e Simona.

-Am înţeles asta din prima, mi-a zis Ciprian şi i-a strâns mâna. Unde aţi întins-o?

-La o bere, unde în altă parte? După care l-am luat eu la întrebări.

-Da de ce dracului nu ne-ai deschis poarta? Sau tu nu mai reacţionezi la lătratul câinelui tău?

- Păi, până mi-am trântit pe mine o pereche de blugi, voi deja vă evaporaserăţi. Ce chiar voiaţi s-o tundeţi din Codlea?

-Da de unde? Am mers să căutăm o berărie. După aia, oricum,am fi încercat iar să dăm piept cu javra. Aha, totuşi, ştiai că suntem noi.

-V-am văzut de după draperie.

Ciprian gesticula larg mergând un pic în faţa noastră şi se întorcea când spre mine când spre Simona, cu o faţă râzătoare.

-În afară de noi, o mai picat cineva?

-Un rus.

-Un rus?

-Care caută un cimitir al soldaţilor ruşi în Codlea.

-Şi va rămâne şi el la petrecere?

-Dacă o să vrea.

Ciprian a deschis poarta şi ne-a îmbiat să intrăm.

-Nu, numai după tine.

-Hai, intraţi, că nu o să vă facă nimic.

Nu am riscat şi l-am împins pe Ciprian în faţă. Câinile dădea din coadă şi ne linse palmele. Cu toate astea, în casă am intrat înaintea lui Ciprian.

-Asta e Simona, pe Dudu îl cunoaşteţi. Apoi se întoarse cu faţa spre noi şi îşi aruncă mâna spre cei din casă.

-Asta e mama mea, ăsta e taică-meu şi ăsta e Vladimir, angajat al Ministerului Culturii din Rusia, care o rupe bine pe englezeşte. El s-a cartiruit la noi, pentru două săptamâni.

În ochii lui Vladimir s-au aprins nişte beculeţe.

-Să-i spun că ştii ruseşte? Mă iscodi Ciprian.

-În niciun caz.

Domnul Paul ne invită să ne aşezăm la masă, iar doamna Irina ne conduse în sufragerie. Simona m-a prins de mână şi s-a aşezat alături de mine. Iar Ciprian s-a aşezat în faţa noastră, între Vladimir şi domnul Paul. Doar doamna Irina a rămas în picioare cărând de la bucătărie fel de fel de talgere pline cu mâncare. Dintr-o dată, mi s-a făcut poftă de o ţigară şi am ieşit în grădină, însoţit de Simona. Nu peste mult, după noi s-a luat şi Ciprian care-şi aprins şi el o pipă. După ce am aruncat ţigările într-o scrumieră prinsă cu aţele de o creangă, Ciprian insistă să ne arate camera unde o să dormim. Am urcat scările de lemn la doi, mergând unul după altul. Pe palier erau vreo patru odăi, faţă în faţă.

-Asta e camera voastră, ne-a împins Ciprian printr-o uşă deschisă. Optzeci la sută din încăpere îl ocupa un divan desfăcut, de culoarea cafelei cu lapte. Printr-un culoar îngust am ajuns la fereastră şi Ciprian a deschis-o.

-De aici puteţi vedea toată Codlea!

Apoi el a plecat şi Simona s-a aruncat pe divan, iar eu m-am rostogolit spre ea, lipindu-mă strâns de coapsele şi burta ei.

-Te vreau, i-am zis.

-Şi eu te vreau, dar nu acum, ci mai târziu, mi-a zis ea şi m-a înlţănţuit cu buzele-i fierbinţi. Doar vocea melodioasă a doamnei Irina chemându-ne la masă ne-a făcut să ne smulgem unul din braţele celuilalt. Când am coborât în sufragerie, toate locurile erau ocupate, încât am fost nevoiţi să-l urmăm pe Ciprian în bucătărie de unde ne-am întors cu câteun scaun în braţe, pe care le-am aşezat în faţa farfuriilor noastre.

-Ăsta e Dudu şi asta e Simona, începu iar Ciprian prezentările, iar ăştia sunt prietenii mei şi începu să le înşire numele.

-Cu care mi-ai mai făcut de câteva ori cunoştinţă în Groapă.

Le-am strâns mâinile băieţilor şi mi-am lipit scaunul de al Simonei.

-Sănătate, Ciprian! I-am urat eu şi m-am întins peste masă ca să ciocnesc cu toată lumea. Vladimir îi povestea aprins domnului Paul în englezeşte despre cum a aflat că există un cimitir militar rusesc la Codlea.

-Dar încă nu l-ai găsit? Îl întrebă domnul Paul.

-Încă nu.

-Dar ei nu ar putea să ştie unde e? Şi arată cu mâna spre noi.

-Ei aş!

Simona discuta cu doamna Irina. Am tras cu coada urechii. Simona o întreba dacă nu ar vrea s-o ajute la servitul mesei. Afganu povestea despre cum a fost el bucătăr pe un vapor american, iar Ciprian mă invita să ciocnim din nou şi am mai băut un pahar de votcă.

La un moment dat, Vladimir plecă să caute mormintele soldaţilor ruşi în Codlea şi nimeni nu reuşi să-l convingă să nu facă treaba asta.

Eu şi cu Ciprian ne-am îmbrăţişat deasupra mesei şi am mai băut câteun pahar. Unul câteunul, lumea se retrăgea pe fotolii sau pe divan. O parte fuma în curte.  Ciprian mă îndemnă să mai bem un pahar şi eu am primit cu dragă inimă. Brusc, am realizat că  Simona dispăruse. Însoţit de Ciprian am căutat-o prin toată casa, dar nu am găsit-o nicăieri. Nu era nici în grădină şi nici în bucătărie sau la baie.

Să fi fugit oare cu vreunul dintre prietenii lui Ciprian?

Dar toţi erau în păr la masă, golind pahar după pahar de votcă. I-am numărat încă o dată. Nimeni nu lipsea.

Să fi plecat oare cu Vladimir să caute mormintele soldaţilor ruşi din cel de-al doilea război mondial?

Nu-mi venea să cred. Nu era în stilul Simonei.

Ciprian mă tot îndemna să beau. Dar numai eu mă făceam praf, pe când el rămânea treaz.

Când toată lumea fu chemată la masă ca să mănânce tort, eu am înhăţat trandafirii  din vază şi le-am penit petalele, cu degetele însângerate, într-o farfurie sidefie şi am întis deasupra lor o idee de dulceaţă. Toţi mâncau prăjituri şi numai eu petale de trandafiri proaspeţi. Încetul cu încetul, în jurul meu s-a căscat un gol. Afganu voia să-mi subtilizeze farfuria din faţă, dar Ciprian îi trase peste mână. Şi nu o lăsă nici pe doamna Irina să dosească trandafrii din casă.

-Fiecare mănâncă ce vrea.

Gustul rozelor era leşios. De parcă aş fi băgat în mine săpun.

-Lasă că o să apară ea într-un târziu, numai suferi şi tu atâta din cauza unei femei. Hai mai bine să mai bem ceva.

Dar ea nu era o femeie oarecare, ea era femeia mea, am vrut să-i spun lui Ciprian, dar în loc să-i spun toate astea, am ţâşnit afară şi am început să borăsc într-o veselie peste cuşca fioroasei dihanii şi în timp ce vomitam nu ştiu de ce mi-am imaginat că Ciprian a încuiat-o în vreo cameră secretă din casa sa, şi nu este exclus cu asentimentul Simonei.

După ce mi-am golit stomacul de trandafiri, m-am pornit ponciş spre Ciprian şi l-am apucat de piept, răcnindu-i în faţă.

-Bă, tu unde ai ascuns-o pe Simona? Hai zi, bă!

-Dudu, tu ai înnebunit. Hai că te mai duc o dată prin toate camerele din casă.

Şi am mai făcut un tur al casei, dar Simona nu era nicăieri şi atunci am mai băut două pahare de votcă, unul după altul, şi am mai mâncat un buchet de trandafiri. De data asta, albi.

După care mi s-o rupt filmul.

Dimineaţa m-am trezit cu un cap cât o căldare. Mă durea îngrozitor. Şi îmi venea tot timpul să vărs. Alături de mine dormea Simona, doar în cămaşă de noapte, fără nimic sub ea. Dormea cu un picior aruncat peste picioarele mele. Divanul era enorm. Iar în camera aia din casa lui Ciprian eram numai noi doi.

M-am prăvălit cu capul în direcţia unui ligean lipit de pat şi am vomat ultimele petale de trandafiri. Nu este exclus că fuseseră rupte chiar din rozele pe care eu şi Simona i le-am dăruit aseară lui Ciprian.