Alexandru Matei

Observator cultural, Nr. 291 / 4-10 noiembrie 2010


Intelectualul Mircea Cărtărescu şi despărţirea de trecut

Alexandru Matei


Contrar aparenţelor, acesta nu este un text politic, în sensul vulgar al sintagmei. Nu mă interesează discutarea unor opţiuni politice explicite în sensul apropierii sau adeziunii la un anumit partid (partidul este, în România, o formaţiune politică în care cei mai valoroşi oameni sînt cei mai discreţi) şi nici nu vreau să apăs acum – pentru că mi se pare călcată pînă la absurd – pedala trecutului ceauşist. Mă mir doar de – şi încerc să explic – convieţuirea a două spirite într-un singur creier, cel al lui Mircea Cărtărescu. Al lui ca intelectual, nu ca artist. Ceea ce unora li se pare o continuitate, mie mi se pare o schizoidie (dar cred că şi aici există o omogenitate sensibilă, care ţine la un loc funcţionări intelectuale divergente. Drept pentru care: nu opţiunea politică a lui Mircea Cărtărescu e aici în chestiune, nu faptul că a fost sau mai este un „intelectual al lui Băsescu“. Nu, e vorba despre un (aparent – dar oare aparenţa ascunde mereu ceva, altceva?) paradox, dintre cele care fac personalitatea noastră în general, dar care, abia ele, devin grăitoare pentru umanitate: acel ceva în care intră, ca-ntr-un malaxor, imanenţă şi transcendenţă, pulsaţie şi proiect.

Atunci cînd, într-un interviu recent, Herta Müller îl acuza pe Cărtărescu de „apolitism“ referitor la opiniile lui despre viaţa lui în ceauşism, nu-i ţin partea scriitoarei nobelizate. Poezia lui Cărtărescu din anii ’80 face, prin limbajul ei, mai multă politică decît cineva îşi poate închipui. De altfel, răspunsul recent al scriitorului român, dinEvenimentul zilei de vineri, 8 octombrie, e un text curat, chiar dacă puţin patetic, din perspectiva psihozei „disidenţei“. Scriitura optzecistă a avut dimensiunea ei politică de netăgăduit, într-o „politică a literaturii“ (Jacques Rancière), a scriiturii. Chiar dacă optzeciştii n-au ieşit în stradă şi „s-au descurcat“, există la ei o fidelitate faţă de cea mai subtilă estetică şi ideologie a sfîrşitului de secol XX: unele care – cel puţin în Occident – se scriu dincolo de Bine şi Rău sau mai degrabă pentru că Răul şi Binele umblă deghizate prin lume; totodată, scriitura optzecistă este una care subminează un anume dramatism modernist, o anume „impostaţie“ (Andrei Pleşu) de regăsit atît în discursul politic oficial, cît şi în filozofia underground a anilor ’80, chiar dacă în scopuri contrare. Paradoxul de-abia acum începe, şi abia astăzi diferenţele de percepţie politică dintre Mircea Cărtărescu şi Herta Müller apar bizare şi grăitoare în acelaşi timp.

În ultimul roman al lui Michel Houellebecq, Harta şi teritoriul, personajul omonim enunţă un paradox: vorbind despre Tocqueville, personajul Michel Houellebecq se miră că un vizionar aşa ca autorul cărţii Despre democraţie în America („fără îndoială cea mai inteligentă carte politică scrisă vreodată“) şi-a cheltuit, ulterior scrierii capodoperei, toată energia pentru a deveni deputat de Manche şi, apoi, pentru a intra în Guvern, „ca un politician obişnuit“. Cu alte cuvinte, un tip genial în observaţia socială şi în gîndirea politică se poartă, în practică, ca un ageamiu. Facem în viaţă alegeri care ne contrazic uneori radical, gesturi pe care sîntem sortiţi să nu le înţelegem şi care, ele, vorbesc despre noi fără ca noi, ca autori, să putem vorbi despre ele. Pătrunderea în politică, din orice direcţie ar veni, te copleşeşte. Politica a fost, multă vreme – în ceea ce numim convenţional modernitate – tabloul de control al vieţii publice, domeniul în care adevărul şi falsul puteau fi produse şi verificate. Dar, mai ales, locul individualizării. După ce relaţia cu Dumnezeu a coborît din cerul normativ al lumii, politica a rămas domeniul în care un individ, ajuns la tabloul de comandă, făcea cît o masă de indivizi „obişnuiţi“, cei care ar trebui să alcătuiască astăzi societatea civilă.
Dar tot acum apare şi posibilitatea de a-ţi răscumpăra absenţa de la butoane prin expresia publică. Intelectualul public este individul care scrie despre putere de la o tribună imaginară, încercînd s-o influenţeze, s-o canalizeze, uneori să şi-o însuşească, prin charisma discursului. În secolul romantic şi încă pînă după 1945, puterea intelectualului se face portavocea unei anumite idei, umaniste, despre om. Era o perioadă în care, în Europa Occidentală mai ales, binele şi răul, deşi puteau fi confundate, se întruchipau explicit, ca absoluturi, în oameni singulari, în grupuri de oameni şi în actele lor. În dictaturi, vocea intelectualilor era sugrumată, dar cu atît mai mult răul şi binele apăreau mereu în veşminte distincte.

The end and beyond
Modernitatea s-a terminat în România odată cu moartea lui Ceauşescu (modernitatea ca voinţă de totalitate) şi a agonizat pînă cel tîrziu la revenirea lui Iliescu cel Bun la al treilea mandat. După primii zece ani de tranziţie, s-a instalat, şi în România – nu în minţile tuturor oamenilor, dar în practica politică şi estetică a unei elite –, „postmodernitatea“. Mă opresc aici, pentru că Mircea Cărtărescu a scris o carte despre postmodernism – teza lui de doctorat, şi ştie foarte bine ce înseamnă sfîrşitul modernităţii, acel timp şi spaţiu în care autenticitatea se ascunde, în care binele şi răul se întrepătrund şi în care simularea echivalează, adesea, cu realitatea, iar intelectualului i se cere nu să aleagă între doi poli care „se dau“ în „enunţul problemei“, ci să desfacă, să explice, să critice discursuri rostite cu pretenţia adevărului. Or, dacă vorbim despre „postmodernismul românesc“, nu o facem doar ca să înlocuim o estetică cu o alta, ci pentru a atrage atenţia asupra unei schimbări de paradigmă culturală, inclusiv politică. Mircea Cărtărescu, un scriitor nu numai excepţional, dar şi un om foarte inteligent, ştie perfect ce înseamnă postmodernismul şi postmodernitatea: un curent literar american şi o paradigmă culturală în Occident – sleirea ideologiilor tari, „estetizarea“ politicii şi subordonarea ei faţă de imens de complexa maşinărie economică mondială. În cazul românesc, de pildă, un detaliu de politică postmodernă, pe care Herta Müller l-a sesizat, este condamnarea comunismului în 2006, un gest teatral perfect, la fel ca anchetarea celor vinovaţi de moartea lui Pătrăşcanu şi Foriş la sfîrşitul anilor ’60 (atunci, însă, au existat vinovaţi şi victime, acum, totul a fost „simbolic“, caduc). Pe de altă parte, în postmodernitate convieţuiesc mai multe nivele de discurs, unele poate absurde: în politică, conservatorismul creştin cu cel naţionalist, de stînga şi de dreapta (conflictul poate fi stins tocmai de o privire retrospectivă, postmodernă), sau, în estetică, expresionismul şi orfismul (care, în contact cu biografismul postmodern, devin „neo“).

Mircea Cărtărescu ştie ce sînt postmodernismul şi postmodernitatea. Şi totuşi, ceva s-a întîmplat cu scriitura lui, ceva mai presus de orice raţiune, ceva sensibil. După ani de zile de singurătate aspră (o spune chiar el), după ani de „apolitism“ de citit mai degrabă ca misticism literar, pentru care niciodată nu mi-ar trece prin cap să-l condamn, Mircea Cărtărescu răsare în lumea publică românească: acolo, în agora, toate teoriile cad ca secerate, aşa cum în general sensibilitatea mătură intelectul, aşa cum orice pasiune umileşte rezonabilul. Scriitorul mărturiseşte franc: „Am intrat din întîmplare în lumea comentatorilor politici: acum vreo şapte sau opt ani mi s-a oferit o rubrică înJurnalul naţional. Rubrica era iniţial mai curînd culturală. Scriam despre cărţi, dar încetul cu încetul a început să mă intereseze ce se întîmplă în viaţa politică. De atunci, am scris săptămînă de săptămînă editorial politic propriu-zis. Am simţit că fac lucrul ăsta cu o pasiune din ce în ce mai mare, care se justifica prin dorinţa de-a împinge lucrurile înainte, în direcţia pe care eu o credeam bună, cea a despărţirii noastre de trecut şi a orientării către lumea democratică şi civilizată“.
Mircea Cărtărescu ştia atunci ce înseamnă să te desparţi de trecut prin literatură: asta făcuse dintotdeauna sau măcar aşa intrase în literatură. În mod inexplicabil, în textele lui „politice“, el se întoarce sau rămîne, hotărît, în trecut. Pare bizar cum el nu s-a angajat politic în 1996, cînd sensibilitatea politică era încă „modernistă“, cum de a devenit un intelectual pasionat de politică, atunci cînd nimic nu mai era pasionant în politica românească, acolo unde roşul comunist, albastrul libertăţii şi galbenul belşugului (cum ştim din copilărie) fuseseră înlocuite cu culori de sinteză, unde singurul interes rămîne cel pecuniar, iar proiectele au viaţa unei insecte, unde un metrosexual se „dă“ revoluţionar (Mazăre), în vreme ce un şef de echipaj (Băsescu) se „dă“ monarh iluminat. Va fi mereu surprinzător pentru mine cum „despărţirea de trecut“ nu înseamnă pentru cel mai important scriitor român de astăzi despărţirea de un soi de gîndire şi de un fel de discurs – despărţire pe care postmodernitatea o formulează de decenii –, ci o trecere, pură şi simplă, de la „comunism“ la „lumea democratică şi civilizată“, ca şi cum aceasta din urmă n-ar fi decît un sucitor îmbălsămat, pe care divinitatea îl trece peste relieful răului pentru a-l topi pe dată într-o netezime înrourată, cam aşa cum credeam în decembrie 1989, într-un moment de graţie – adică de suspensie.

Pentru că asta înseamnă pentru mine „despărţirea de trecut“: abandonarea „gnosticismului“ cu care l-am votat pe Constantinescu şi pentru că el „credea în Dumnezeu“, a entuziasmului cu care susţinem un Zorro care „se bate cu mogulii“, abandonarea figurii intelectualului dotat cu simţul adevărului pe post de spirit de observaţie (mai degrabă decît cu cel critic, care deconstruieşte). Sigur, Mircea Cărtărescu nu este singurul intelectual român romantic, dar e poate cel mai onest dintre ei. Mulţi cred şi acum că regulile democratice funcţionează în 2008, ca-n 1848, totul este bine delimitat, uşor de înţeles şi repede orientat spre bine, respectiv rău. Un om simplu, însă, ca Radu Filipescu, opozant adevărat (şi naiv, la rîndul lui, în anii ’80, cînd citea laolaltă Noica şi Păunescu în închisoare), astăzi recunoaşte în presa socio-economică eşeculthink-tankului GDS. Pentru Mircea Cărtărescu însă, s-a terminat „era Băsescu“, ca şi cum această eră a fost mai mult decît perpetuarea unor discursuri de marketing politic pentru cîştigarea celor două mandate prezidenţiale regulamentare. Şi ca şi cum politica recentă a României ar fi un produs exclusiv de fabricaţie internă, într-o viziune autarhică. După 2000, România intră în era sa „postpolitică“, aceea în care evoluţia ei depinde mai mult de politica regională şi mondială decît de cea „naţională“, în care accesul la NATO, ca şi cel la UE nu mai depindeau de cine este preşedintele României, în care rolul acestuia din urmă nu mai era decît unul de moderare a vieţii politice şi în care, orice-am face, coloşii multinaţionali nu mai pot fi împiedicaţi de-un ciot, iar cîştigul rapid (personal sau de gaşcă) rămîne adevăratul mobil al tuturor potentaţilor. România devine iar, în mod evident (deşi fusese implicit mereu), un element dintr-un plan mai mare decît ea, în vreme ce reţelele de „cumetrie“ consacrate pe vremea lui Ion Iliescu nu puteau dispărea decît tăiate de sabia unui erou care, oricum, trebuia să-şi răsplătească soldaţii cu noi licenţe de cumetrie.

Or, în acest context, pe practica politică a scriitorului Mircea Cărtărescu scrie „trecut“. Aşa încît, alături de alţi intelectuali în faţa cărora preşedintele Băsescu scosese colierul cu mărgele de sticlă al anticomunismului, Mircea Cărtărescu face, de cîţiva ani, politică, la fel de naiv precum criticii care folosesc greşit termenul de manierism sau ca nişte cripto-modernişti.
Visul eroic
Mircea Cărtărescu este un caracter din familia geniilor naturale de tip Rousseau. Desigur, un Rousseau trecut prin era autonomiei literaturii, unul fascinat de America, fascinat deopotrivă de spirit şi de creier, de gîndire, cu tot ce naşte ea dimpreună cu locul material care o naşte – creierul. O mare inteligenţă şi o mare naivitate convieţuiesc în geniile acestea, o curăţenie din care ţîşneşte atît energia centripetă (cea care-i însingurează şi le alimentează creaţia), cît şi cea centrifugă, la fel de impetuoasă, care fie purifică, fie se lasă numaidecît maculată. Geniile acestea sînt uneori străbătute de pasiunea eroismului: devin atunci victime perfecte, adesea ale lor înşile. Acestor genii-victime li se alătură, în România de azi, oportuniştii şi limitaţii. Intelectualii care gîndesc şi scriu astăzi ca în urmă cu două decenii sau ca în urmă cu o sută de ani, din perspectiva politicii discursului public, pot intra împreună într-un muzeu al modernităţii eroice, al sensibilităţii superlativelor absolute. Acolo îi avem şi pe patriotarzii de tip Păunescu, dar şi pe cei care, bine intenţionaţi, dar ingenui, devin deopotrivă exponate vii.