Vasile ERNU

← Un război interesant: TVR versus Păunescu.
Păunescu, România kitsch şi triumful ceauşismului →
9 noiembrie 2010
“Da, sunt un om de stînga”*. Scrisoare adresată domnului Horia-Roman Patapievici
de Vasile Ernu 17

Stimate domnule Horia-Roman Patapievici,

Am citit cu surprindere în interviul acordat săptămînalului 22 (Plus, nr. 306) că nu mai sînt doar „nostalgic după comunism” cum mă recomandă prietenii dumneavoastră, aprigi luptători anticomunişti postfactum, ci, mai nou, sînt pur şi simplu un „nostalgic al Imperiului sovietic”, un adevărat reprezentant al imperialismului sovietic care se opune cu dîrzenie sfintei drepte româneşti de factură libertariană pe care o propovăduiţi. „Doar nostalgic? Să se bucure că nu vrei mai mult”, ar zice bunica şi bătrînul meu rabin de la Odessa.

Bun. Să lăsăm ironia la o parte şi să trecem la fapte. Voi fi succint şi la subiect. Textul la care ne referim sună aşa: „Unii dintre tinerii hrăniţi cu neomarxism occidental au atacat Raportul Tismăneanu cu argumente ideologice, punînd în discuţie atît anticomunismul, ca atitudine morală, cît şi justeţea respingerii marxismului. Bătrîni reşapaţi ai stîngii occidentale, precum Claude Karnoouh, nostalgici ai Imperiului sovietic, precum Vasile Ernu, tineri stîngişti cu apetit de putere ori confuzi lipsiţi de idei, precum sînt puzderie de literaţi nedovediţi, de critici netalentaţi şi de jurnalişti cu afilieri interesate, şi-au dat mîna pentru a clama, împotriva stării de lucruri de azi, necesitatea de a restaura ideea comunistă”. Cu toate că afirmaţia dumneavoastră conţine un şir de neadevăruri, nu mă erijez în lider de grup şi mă voi opri strict asupra secvenţei care mă vizează. Voi explica pe limba conservatorilor, atît de dragă dumneavoastră, ca povestea să fie clară şi tranşată definitiv. Să o luăm ca în Pentateuhul biblic:

Geneza & Exodul. Nu e cazul să-mi povestesc biografia şi nici nu vreau să o fac. Însă dacă tot mi se lipesc clişee de acest tip (nostalgic după comunism şi URSS), atunci sînt nevoit să spun cîteva realităţi simple. Originile mele sînt atît de sănătoase, încît m-ar invidia şi cel mai aprig anticomunist din establishment-ul cultural românesc. Provin dintr-o familie care nu a avut în cele 3 generaţii trăite în comunism (URSS) nici un membru în Partidul Comunist. Nu numai că nu a avut nici un membru PC, dar nici măcar un membru în Komsomol/UTC. Nici bunicii, nici părinţii şi nici fraţii mei nu s-au jurat în ipostaza de matur vreunei organizaţii pe filieră de partid. De ce? Pentru că în educaţia noastră protestantă de sorginte iudaică se spune clar: a nu se face nici un jurămînt (decît un legămînt la maturitate în faţa Celui de sus, cum scrie la Scripturi… excepţie făcînd jurămîntul militar şi medical). Punct. Nu are rost să discutăm conceptul de jurămînt, însă pentru mine şi familia mea, a depune un jurămînt e o chestiune fundamentală. Nu e cazul nici să vă spun despre consecinţele neaderării la UTC/Komsomol. Din istoria familiei mele în URSS dau doar trei exemple aleatorii: tata şi-a pierdut serviciul în anii ’50 pentru convingerile sale, fratele meu a fost aruncat în războiul din Afganistan în anii ’80 şi rănit de două ori, iar sora mea, una dintre cele mai strălucite eleve ale generaţiei sale a fost respinsă de la Universitate pentru că nu era UTC-istă/Komsomolistă, cu toate că avea 10 pe linie. Dar să nu ne batem în dosare de „origini sănătoase”. Conform educaţiei primite, pentru mine a jura însemna a te lega, deci a deveni dependent de cel căruia i-ai jurat, iar oricine intra în UTC sau PC depunea un jurămînt la maturitate, aşa cum au făcut-o mai toţi, după ritual. Această masă de oameni care a depus jurăminte a fost elementul cheie al comunismului. Din acest punct de vedere, cei care încalcă jurămîntul, cum sînt mai toţi anticomuniştii postcomunişti, sînt nişte trădători: prea mulţi membri din fostul PC se declară duşmani ai acestuia sau au intrat în alte partide. Nu te joci cu jurămintele, nu schimbi stăpînii aşa uşor. Pot să continui tema, dar e prea dureroasă sau prea persiflată pe meleagurile acestea. Eu însă nu dau niciodată justificări şi nu primesc lecţii de morală de la nimeni care a depus jurăminte false. Totuşi, pot înţelege, dialoga şi accepta. Cred în reconciliere. Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi făcut sau nu un astfel de jurămînt, nu mă interesează, nu judec pe nimeni. „Eu şi familia mea”, cum spune la Scripturi, nu. Nu provin nici dintr-o familie de nomenclaturişti, dar nici de dizidenţi. Nu ne-alegem părinţii, ne sînt daţi. Vin dintr-un mediu care a avut de îndurat o triplă formă de represiune: comunistă, majoritar-ortodoxă şi laică. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a tuturor comunităţilor majoritare. De ce m-aş înălbi artificial acum?

Leviticul. Sînt lucruri pe care nu le povestesc din principiu, căci nu cred că trecutul trebuie utilizat cu atîta uşurătate. Am un trecut anticomunist cum puţini din prietenii dumneavoastră se pot mîndri, dar eu îl trec sub tăcere tocmai pentru că nu cred că trebuie să ne prevalăm de el. Am făcut în adolescenţa mea ceea ce am crezut că trebuie să fac fiind ajutat şi de mediul foarte bun în care am crescut şi m-am dezvoltat. Nu am scris pînă acum nici un rînd despre acest lucru, căci mi s-ar părea nedrept faţă de mine şi principiile mele. Da, la vîrsta de 17 ani, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr.32 din Chişinău am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de 20 de oameni. Am fost eliberaţi, spre norocul nostru, în seara aceleiaşi zile, la presiunea manifestaţiilor organizate de studenţi. Eram în anul 1988, încă în plin comunism, şi a rămas ca un eveniment important al acelor vremuri. Am fost un om corect cu ideile mele de atunci, iar cum încerc să fiu corect cu modul de a înţelege azi lumea şi politicul. Văd că toţi îşi fabrică fapte de vitejie şi-şi suprainterpretează orice detaliu din biografia (anti)comunistă. Normalitatea nu este un act de eroism, nici măcar de mare curaj. Eroii mei sînt Platonov, Şalamov şi Ahmatova, şi cu aceasta cred că am spus tot. Da, cred că un intelectual trebuie să fie faţă de putere în raport de exil. Cealaltă variantă este intelectualul de curte. Nu primesc lecţii de morală de la oameni care nu au riscat şi nu riscă nimic în viaţa lor şi trăiesc din fabulaţii şi oportunităţi. Regimurile se schimbă, compromisurile, nu. Vorbesc principial, nu mă refer la dumneavoastră.

Numeri. Nici nu are rost să fac mult caz de asta. Cărţile mele, în esenţa lor, nu se ocupă de comunism, ci mai degrabă de actualitate şi de un anumit tip de reflecţie. Sînt un fan al lui Walter Benjamin şi am învăţat un lucru esenţial de la el: priveşte în trecut pentru a înţelege mai bine viitorul. Cărţile mele pun întrebări şi lucrează cu un anumit tip de memorie, care vine să ajute înţelegerea prezentului şi viitorului. Nu am pentru ce să le apăr, se apără ele singure. Despre nostalgie nici nu e cazul să mai repet veşnica mea teză: literatura fără nostalgie e moartă. Nu cred că există în lumea aceasta un om întreg la minte care să aibă nostalgii după regimuri politice şi ideologice. Nostalgia e legată de timp şi nu de spaţiu şi ideologii. Despre ce URSS vorbim? Despre ce comunism vorbim? Chiar nu mai avem voie să mergem „în acele timpuri” ale vieţii noastre? Ori nu m-aţi citit, ori nu m-aţi înţeles şi repetaţi clişee la îndemînă pe care le repetă cu obstinaţie o bună parte a celor de pe palierul conservator. Ce cred eu despre fosta mea Patrie care a dispărut în istorie nu aveţi de unde să ştiţi, căci încă nu mi-am spus părerea. Ce am spus e altceva. Ce cred eu despre comunism, nici aceasta nu am spus încă. Va veni şi timpul lor. Vorba rabinului de la Odessa: „Noi, oricum citim de la dreapta la stînga”, aşa că va suna puţin altfel decît sună mantra actuală. Mă mir că ştiţi ce încă n-am spus.

Deuteronom. În interviu, cu cîteva rînduri mai sus de paragraful cu pricina, afirmaţi că sînteţi ponegrit de unii-alţii pe model „vadimist” şi că sînteţi etichetaţi „evreu” de origine „stalinistă” pe linie paternă etc. Şi dumneavoastră? Vă înţeleg păsul. Însă doar după un rînd procedaţi la fel, în aceeaşi „logică vadimistă” etichetîndu-mă „nostalgic după Imperiul sovietic”. Ştiu că e la îndemînă să se procedeze aşa, dar de la dumneavoastră, totuşi, am pretenţii. Din punctul meu de vedere, procedeul folosit de dumneavoastră este mult mai grav decît dacă ar fi fost venit pe filiera „vadim”. De ce? a. Pentru că o faceţi de pe poziţia de autoritate şi putere a unui funcţionar de rang înalt al Statului Român. b. O faceţi de pe poziţia de autoritate a unei personalităţi de frunte a establishment-ului cultural românesc. c. O faceţi de pe poziţia care la noi a devenit aproape lege, a „părţii bune” care legitimează şi delegitimează prin simpla rostire a unor postulate. În acelaşi timp, mă minunez că dumneavoastră nu înţelegeţi că o astfel de etichetare pusă unui intelectual mai tînăr ar putea să-l coste mult. Aceasta, dacă ţinem cont de cum funcţionează la noi mecanismul de legitimare şi delegitimare intelectuală. Reflecţie bazată pe clişee, ştiţi bine, nu există. Mai mult dialog şi raţionamente şi mai puţine etichete nu ne-ar strica.

Povestea ar putea continua. Dar am promis să fiu succint. Da, sînt un om de stînga cu o profundă educaţie creştină. Cred că stînga, ca şi dreapta nu sînt boli mentale, ci moduri de reflecţie politică. Nu văd de ce a fi de dreapta este onorabil şi a fi de stînga este damnabil? Nu înţeleg, de exemplu, cum poţi să fii creştin şi să fii de dreapta, dar e loc de dialog şi discuţii. Încerc să înţeleg. Povestea cu libertarianismul creştin-ortodox chiar mă depăşeşte. Dar eu respect poziţiile oamenilor. Şi încerc să le zic pe nume aşa cum îşi zic şi ei: Horia – dreapta, Vasile – stînga şi nu Horia – fascist, Vasile – comunist sau mai ştiu eu ce bazaconii. E atît de simplu. Sper că e prima şi ultima oară cînd trebuie să apelez la biografie şi justificări de acest tip. E timpul să începem să polemizăm pe idei şi practici politice mai puţin personalizate.

Cam atît.

Acestea fiind spuse, vă salut cu respect şi vă urez succes în conducerea ICR, unde chiar faceţi o treabă bună.

al dumneavoastră,

Vasile Ernu

*Text aparut în Revista 22. Titlul: “Da, sunt un om de stînga” aparţine revistei 22

← Un război interesant: TVR versus Păunescu.
Păunescu, România kitsch şi triumful ceauşismului →
17 răspunsuri la “Da, sunt un om de stînga”*. Scrisoare adresată domnului Horia-Roman Patapievici

1.
Lucretia Damian spune:
9 noiembrie 2010 la 16:54

Toata admiratia pentru caracterul si talentul dumneavoastra!
Răspunde
2.
Florin Dumitrescu spune:
9 noiembrie 2010 la 17:11

curaj si… traditionalul :) !vinceremos!
Răspunde
3.
koba spune:
9 noiembrie 2010 la 18:46

domnule Ernu, cred ca va pierdeti timpul raspunzindu-i lui Patapievici. nu merita efortul
Răspunde
4.
Claude Karnoouh spune:
9 noiembrie 2010 la 19:10

Mài vasalie màai, cum se strig la tara… tare bun textul ai rostit cu o panà de cantelarie… cum spun cei bàtrini din Maramu. ¨Înca o datà bravo…
Răspunde
5.
florin poenaru spune:
9 noiembrie 2010 la 19:23

foarte, foarte fain textul. bravo
Răspunde