Codrut Constantinescu

Ura în viaţa culturală românească


Ura caracterizează din plin atât societatea românească în ansamblul ei, cât şi viaţa culturală din România. Regimul comunist – căci, iată, facem ce facem şi ne întoarcem la cauza originară – a fost construit mai degrabă prin instrumentalizarea urii, ura faţă de exploatatori, faţă de burghezi, moşieri, culaci, intelectuali, partidele istorice, monarhie şi mai puţin prin presupusa dragoste faţă de asupriţi şi săraci, dragoste clamată fad şi fals în timpul tuturor manifestărilor propagandistice ale regimului comunist. Însă rezerve reziduale de ură ne-au fost lăsate moştenire de comunism, îngropate adânc în conştiinţa noastră naţională, precum erau îngropate minele antitanc în timpul celui de al doilea război mondial, atât de adânc, încât chiar şi azi se mai găsesc prin ogoarele patriei. A ştiut ce a ştiut Iisus când şi-a construit întregul edificiu creştin pe dragoste, respingând ura! André Glucksmann este doar unul dintre gânditorii contemporani care şi-au concentrat reflecţia (şi) către acest fenomen, cel a urii.

În volumul Discursul urii (Humanitas, 2006), el defineşte şi descrie mecanismul propagării ei în lumea contemporană: „Ura nu e nici accident, nici eroare de parcurs. Este o sete fundamentală de a distruge, e dovada prezenţei unei genuni uşor de perceput, lângă noi, care nu se află în urma noastră, ci în noi, în jurul nostru. E o negativitate subversivă, radicală, ea există începând de la rădăcină şi îşi dovedeşte eficacitatea în evocarea stăruitoare a haosului primar“. „Ura nu datorează nimic nimănui. Logica ei este autonomă. Expansiunea ei este autopropulsată. Ea se produce şi se amplifică printr-o acţiune a sinelui asupra sinelui. În centrul dispozitivului se roteşte un motor imuabil, odium, mânia, în sensul pe care latinii îl conferă acestei patimi.“ „Mânia face să graviteze în jurul ei fiinţele şi lucrurile, dar, în loc să stabilească o ordine a lumii, ea arde cu flacăra spre a o distruge.

Judecând fără drept de apel şi nelăsându-se judecată de nimeni, mânia arbitrează singură, e singura care decide. Pe nucleul ei inalterabil îşi clădeşte ura templele.“ „Omul urii capătă un avantaj asupra oamenilor iubirii, care nu ştiu niciodată să repereze ura nudă.“

De prea multe ori, sigur, nu întotdeauna, ura domină viaţa culturală românească. Faţă de care oricine ar trebui să aibă pretenţii, căci, se ştie, acest mediu nu este populat de alde nea Gigi, patron de echipă, Fănică, păstor la capre, sau tanti Aneta din capătul satului, ci de elita spirituală a ţării, a acestui popor în aceste momente. Care elită se comportă, repetăm, de prea multe ori la fel de bicisnic precum o face poporul dispreţuit, bizonul, mămăliga ce nu explodează, ci doar fumegă, arsă la buzunare.

Cum îţi poţi da seama de aceasta? Foarte simplu: prin presa reprezentativă celor două segmente. Se poate lua un ziar tabloid care are un tiraj imens, mai mare decât toate publicaţiile cultural-intelectuale din ţară la un loc timp de o lună, şi se compară cu diverse reviste fine. Ce se poate constata? Care este matricea după care funcţionează ambele? Producerea, întreţinerea şi aprofundarea scandalului. Însă lumea spirituală este subţire şi îmbracă ceea ce este doar un scandal banal, identic cu cele promovate cu mult succes de presa tabloid, dispreţuită, în poleiala aurită ce se ascunde sub termenul elitist de polemică. Atunci când intelectualii se înjură prin publicaţii, ei nu fac scandal, ci polemizează, chiar dacă de cele mai multe ori aceste dispute nu au legătură cu aspecte ideatice, ci sunt atacuri la persoană! De aceea este lăudabilă reţinerea unora de a polemiza doar de dragul scandalului. În astfel de situaţii, oricum nu ai cum câştiga disputa, chiar dacă mâlul gros se tot adună. Însă rezervele de ură sunt atât de consistente, dispar atât de greu, încât cultura română rămâne una minoră, prea puţin afectată de dezbateri solide, rezumându-se doar la diverse mici războaie de gherilă care, nu pot să nu remarc, se învârt obsesiv în jurul grupului diversionist de la Păltiniş şi al şefului său, hulitul Gabriel Liiceanu. Ura pe care o generează reprezentanţii acestui grup subversiv şi agitator este direct proporţională cu resentimentele acumulate de cei care o încearcă.

Uneori am impresia că şi viaţa culturală românească se împarte, asemenea vieţii politice actuale, şi se învârte doar în jurul lui Gabriel Liiceanu. Nu întâmplător, Liiceanu a scris eseul Despre ură, în care face şi el, la rândul său, anatomia acestui sentiment, recunoscând că „reuşita faptei cuiva a ajuns să fie cântărită la noi prin cantitatea de ură pe care ea o stârneşte. Ura, aşadar, ca simptom al reuşitei“. De ce se întâmplă aceasta la noi? „Pentru că de şase decenii în România se urăşte variat şi continuu“, ura fiind toxică. Atunci când eşti urât precum este Gabriel Liiceanu, devii expert în ură, căci o simţi pe propria-ţi piele, iar ura, chiar suportată, te încarcă negativ.

Probabil că sprijinul acordat de acesta dictatorului Traian Băsescu nu va fi uitat sau iertat în veci, Liiceanu dovedindu-şi esenţa de colaboraţionist venal. Aşa că să fim scutiţi cu incriminările la adresa cohortelor de scriitori care au fost informatori ai Securităţii, atât timp cât şi gruparea Păltiniş a colaborat cu regimul Băsescu. În această logică incredibilă, se aşază semnul de egalitate între regimul stalinist al lui Ceauşescu şi cel neostalinist al lui Băsescu! Pentru orice minte normală, această logică faultată, masacrată nu poate produce decât un hohot sănătos de râs. Însă minţile şi gândirile normale sunt mult mai puţine în ţara asta decât am fi tentaţi să credem. Tematica ultimelor scandaluri culturale (cazul Marino, acuzele Hertei Müller la adresa intelectualilor români etc.) dovedesc că trecutul nerezolvat la timp continuă să ne dea târcoale. Mulţi ar vrea să se despartă de el, dar uite că el se tot ţine scai de noi, dovedind până la urmă că cea mai mare prostie pe care a făcut-o poporul român după 1989 a fost tocmai uitarea şi neimplementarea rapidă a decomunizării. Ştim cine şi de ce a procedat astfel, însă timpul nu mai poate fi dat înapoi, iar societatea românească se zbate în continuare în mâlul gros lăsat de comunism prin braţul lui armat, Securitatea.

Ura se concretizează în România prin promovarea scandalului. Din fericire, de obicei, acesta este doar verbal, prin acest mijloc încercându-se înjosirea adversarului cultural sau nu (din lumea sidefie a show biz-ului), diminuarea autorităţii lui. Ura merge mână în mână cu invidia. Urăşti, deci exişti! Urăşti pentru că invidiezi. Scandalurile cu repetiţie din lumea culturală îndepărtează de altfel publicul mărunt de această viaţă culturală pe considerentul că avem suficiente scandaluri în viaţa reală, în viaţa politică, în viaţa fotbalistică a neamului, în viaţa personală, la ce bun să ne mai încărcăm memoria, bateriile şi să ne stricăm dispoziţia urmărind alte scandaluri, a căror miză nu este foarte clară, căci, ce naiba poate da Liiceanu sau Pleşu, ce resurse bugetare stau în vârful pixurilor lor aurite?

În lumea culturală autohtonă trebuie să te poziţionezi undeva, într-una dintre tabere, căci altfel eşti poziţionat de alţii, în funcţie de ziarele unde eşti publicat/acceptat. Devii dubios (rămânând oricum într-o poziţie minoră) doar dacă scrii şi colo, şi dincolo.

Adică cum? Cu cine eşti? Cu cine te-ai dat? Cui i-ai vândut sufletul? Mă întreb dacă nu cumva ceea ce scria Glucksmann se aplică ad litteram şi vieţii culturale româneşti şi (prea) multora dintre combatanţii acestui război: „Noi exhibăm o deplorabilă incapacitate de a ne accepta oameni şi doar oameni. Vrem să fim Dumnezeu. Ne pierdem capul că nu suntem Dumnezeu şi îi urâm pe cei care, chiar şi fără ştirea lor, ne silesc s-o lăsăm mai moale“. Poate că cei implicaţi în viaţa culturală românească ar trebui să mediteze mai mult, profund la cuvintele lui Iisus (esenţiale pentru doctrina creştină): „Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: «Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea»“ (Ioan 8,7). //

Acest articol ii apartine lui Codrut Constantinescu