Vasile Ernu

Mortul simbolic: între iubirea celor mulţi şi ura celor puţini. Lecţia unei morţi neanunţate
de Vasile Ernu 27

Tradiţional se spune că necazurile, tristeţea, sînt momente de reflecţie mult mai prielnice decît bucuria. Moartea este poate momentul cel mai important în care ar trebui să ne oprim puţin şi să încercăm să analizăm ce se întîmplă cu noi, cu oamenii din jurul nostru, cu viaţa noastră. Fenomenul „morţii lui Păunescu” a scos la lumină, poate mai bine ca niciodată, cîteva fenomene importante. Fără a avea pretenţia unui text exhaustiv, voi încerca să arăt care a fost marea lecţie, cel puţin pentru mine, a acestui fenomen. Nu mă întreb cine este, ce a însemnat Păunescu, ci ce s-a văzut la moartea lui.

Trăim încă din infrastructura şi producţia culturală din epoca ceauşistă

Acum cîteva luni, afirmam destul de tranşant că infrastructura şi economia României trăieşte încă din resursele perioadei anilor 70-80 ai epocii ceauşiste. Stîlpii ceauşişti ţin cablurile fragilei industrii postcomuniste: dacă se dărîmă stîlpii se duce naibii toată industria postcomunistă. La fel e şi cu drumurile, clădirile şi mai toată infrastructura de bază. Nu numai infrastructura ceauşistă este cea care încă ţine în viaţa economia Românească, ci şi reursele umane ale acelei epoci alimentează marea parte a aparatului privat şi de stat. Nu e un elogiu adus acelei epoci, ci o constatare cinică şi lucidă. Din păcate, foarte puţine lucruri au fost făcute în aceşti 20 de ani de tranziţie spre neoliberalism. Datele statistice arată îngrijorător. Zilele acestea însă „parastasul naţional” a mai arătat un lucru foarte grav: nu numai economic şi educaţional, ci şi cultural, marea parte a populaţiei acestei ţări este plasată în anii 70-80 ai secolului trecut. Reacţia unei majorităţi zdrobitoare ne-a arătat că „România profundă” trăieşte încă din acele resurse culturale. Eu cred că e o mare greşeală să reproşăm poporului că a rămas acolo. Să aducem reproşuri propagandei? Revenim imediat şi la ea. Nu. Nu reproşurile şi acuzele sînt calea înţelegerii acestui fenomen. Trebuie să ne întrebăm de ce s-a întîmplat aceasta?

Părerea mea e că vina, cauza, se află altundeva. Marea problemă, cred eu, aparţine elitei intelectuale (dar şi politice) actuale care nu a reuşit să producă mai nimic coerent şi consistent în materie de cultură. Avem o pătură culturală lipsită de proiecte. Ceea ce s-a întîmplat în spaţiul economic s-a întîmplat şi în spaţiul cultural: trăim din infrastructura şi producţia perioadei comuniste. Economic, nu am reuşit să producem nici un proiect, niciun obiectiv de interes comun, ci numai cîteva case private, ghetouri de lux pentru o mică elită şi să ne înrolăm în armata consumatorilor şi a forţei de muncă ieftine. În spaţiul cultural, am făcut cam acelaşi lucru: mici ghetouri concentrate în cîteva oraşe şi domenii (în film, teatru sau literatură etc.), unde producem pentru o mică elită sau pentru export; mici structuri culturale pentru o elită care e departe de propriul popor, pe care nu-l cunoaşte şi-l dispreţuieşte cu trufie. În cultură e ca şi în educaţie: producem cîţiva olimpici medaliaţi internaţional cu care ne mîndrim şi ne autoamăgim iar nivelul mediu este foarte scăzut. Iar poporul trăieşte din acea infrastructură şi producţie culturală de acum 30-40 de ani, o producţie care este într-o continuă stare de degradare. Dezmembrăm, reciclăm şi vindem cultura din acele vremuri la fel cum am făcut cu fabricile şi uzinele: vindem CD-uri şi cărţi cu producţii vechi (a se vedea suplimentele ziarelor şi revistelor de mare tiraj), vindem fier vechi pentru a mai trăi cîteva zile. Poporul trăieşte din asta, elita însă s-a retras în ghetourile culturale exclusiviste, sau în „paradisuri fiscale” unde produce pentru export şi pentru propriul cont bancar.

Marea ruptură dintre intelectualitate şi popor

În aceste zile s-a văzut, cum rar se poate vedea, ruptura care există între popor şi elita intelectuală, establishment-ul cultural care la noi este plasat „de partea cea bună”. Ruptura şi „ghetoizarea” se adîncesc cu o viteză mult prea mare. Dacă ceva vreme în urmă, ea era doar ignorantă şi dispreţuitoare faţă de propriul popor, acum, odata cu „dispariţia lui Păunescu”, care în acest caz are doar funcţia unui indicator simbolic, vedem că prăpastia dintre cele două grupări este mult prea mare. Şi aceasta transpare din modul în care s-au raportat cele două grupări la „obiectul-simbol Păunescu”. O parte îl adulează, o parte îl urăşte. Poporul face ce ştie el mai bine: lucrează cu o „retorică” şi o „tehnică” tradiţională. Mortul se boceşte şi se vorbeşte de bine. De data asta „acest mort simbolic” este una din singurele surse de alimentare culutrală. Establishment-ul intelectual, spre dezamăgirea tuturor, nu se ridică peste poporul din care iese: el doar urăşte. „Mortul simbolic” se află între iubira celor mulţi şi ura celor puţini.

Am citit cu mare atenţie textele scrise în acele zile de vajnicii luptători anticomunişti şi am văzut foarte puţină analiză şi raţionalitate detaşată, decentă şi enorm de multă frustrare şi ură. Aş fi preferat să citesc texte care să mă facă să înţeleg „fenomenul Păunescu”, „cenaclul Flacăra”, mecanismele modului în care propaganda şi cultura de masă s-au regăsit în cadrul acestui fenomen. NU, am primit doar etichete cu „menestrelul ceauşist” şi multe metafore care îndeplineau nu o funcţie de cunoaştere, ci se transformau într-o retorică a emoţiilor, plină de resentiment şi ură. Ştim de la Hannah Arendt că e foarte grav atunci cînd o metaforă începe să îndeplinească o altă funcţie decît cea pe care o are. Establishment-ul cultural românesc a arătat că nu numai poporul a rămas în anii 70-80, ci şi el, cu toate pretenţiile, dichisurile şi stilistica afişată. Concluzia la acest capitol: establishment-ul intelectual trăieşte în aceeaşi perioadă, în acele vremuri, chiar dacă şi-a schimbat aparent discursul şi vestimentaţia, însă e tot mai rupt de restul lumii. Trăim cu toţii în acele vremuri, dar total separaţi unii de alţii.

Cine s-a schimbat şi cine mimează schimbarea?

Încă un lucru care te pune pe gînduri este faptul că marea parte a populaţiei nu este afectată aproape deloc de toate „hoardele” ideologice care trec şi vin: „turcii şi tătarii” vremii trec, poporul îşi vede de treabă. Nu ştiu dacă trebuie să ne bucurăm sau să ne întristăm, însă e clar că toata propaganda ultimilor 20 de ani, de la cea virulent anticomunistă la cea neoliberală de tip colonialist nu a afectat cu nimic starea de fapt a populaţiei de bază a acestei ţări. Repet: nu ştiu dacă e un semn bun sau nu, însă e clar că toate tomurile scrise depre acel regim, toate „condamnările” oficiale şi neoficiale, toate instituţiile create, toată propaganda neoliberalismului triumfalist au un efect aproape zero asupra părerilor populaţiei faţă de acea perioadă.

În acelaşi timp, privind mai atent, vedem că ambele grupuri lucrează în esenţă cu acelaşi tip de discurs şi retorică: poporul iubeşte şi „dedică” osanale şi bocete, iar intelectualuii urăsc şi „dedică” blesteme. Oare nu toţi au rămas în acealaşi tip de retorică, de discurs, de paradigmă şi că totul este doar un flux energetic cu plus şi minus? Mă întreb dacă nu cumva cei care cu adevărat au păstrat cel mai bine structurile statului de tip autoritar, mecanismul structurilor de tip ceauşist sînt intelectualii şi nu neaparat ţăranii şi muncitorii? Din cîte îmi amintesc eu, cei din urmă au fost primii care au renunţat sau şi-au pierdut structurile în care activau, CAP-urile, fabricile şi uzinele, pe cînd elita intelectuală nu a renunţat la privilegiile de care se bucura. Cele mai puternice „CAP-uri” postcomuniste sînt Universităţile şi alte structuri organizaţionale dominate de elita intelectuală. Pe acolo nu a trecut nici-o boare de schimbare: clanuri, familii, grupuri. Cu excepţia faptului că a dispărut acel portret din birouri, fiind înlocuit de „noile icoane” UE şi NATO, iar foştii membri de partid se regăsesc sau slujesc altor partide lucrurile chiar s-au înrăutăţit. Intelectualii, avînd instrumentul retorico-discursiv la îndemînă, au ştiut să-şi joace mai bine cartea, făcînd un joc cu Puterea post-comunistă mult mai abil: schimbăm ambalajul, păstrăm conţinutul. Ţăranii şi muncitorii, din păcate, au pierdut conţinutul şi au rămas doar cu bocetul. Chiar şi cînd apar noi instituţii, intelectualii lucrează pe acelaşi principii corporatiste, de grup, de subordonare clientelară şi mai puţin pe competenţe şi proiecte. Iar rezultatul se vede: toată ţara urăşte sau iubeşte, mai nimeni nu explică şi nimeni nu mai înţelege nimic. Şi parastasul şi carnavalul s-au generalizat, căci ţara, dacă mai poate fi numită aşa, este într-un grav proces de descompunere.


De pe CRITICATAC