Vasile Ernu

Da, sunt un om de stânga


Stimate domnule Horia-Roman Patapievici,

Am citit cu surprindere, în interviul acordat săptămânalului 22 (Plus, nr. 306), că nu mai sunt doar „nostalgic după comunism“ cum mă recomandă prietenii dumneavoastră, aprigi luptători anticomunişti postfactum, ci, mai nou, sunt pur şi simplu un „nostalgic al Imperiului sovietic“, un adevărat reprezentant al imperialismului sovietic care se opune cu dârzenie sfintei drepte româneşti de factură libertariană pe care o propovăduiţi. „Doar nostalgic? Să se bucure că nu vrei mai mult“, ar zice bunica şi bătrânul meu rabin de la Odessa.

Bun. Să lăsăm ironia la o parte şi să trecem la fapte. (...) Să o luăm ca în Pentateuhul biblic:

Geneza & Exodul. Nu e cazul să-mi povestesc viaţa şi nici nu vreau să o fac. Însă dacă tot mi se lipesc clişee de acest tip (nostalgic după comunism şi URSS), atunci sunt nevoit să explic câteva realităţi simple. Originile mele sunt atât de sănătoase, încât m-ar invidia şi cel mai aprig anticomunist din establishment-ul cultural românesc. Provin dintr-o familie care nu a avut în cele 3 generaţii trăite în comunism (URSS) niciun membru în Partidul Comunist. Nu numai că nu a avut niciun membru PC, dar nici măcar un membru în Komsomol/UTC. Nici bunicii, nici părinţii şi nici fraţii mei nu au jurat în ipostaza de matur vreunei organizaţii pe filieră de partid. De ce? Pentru că în educaţia noastră protestantă de sorginte iudaică se spune clar: a nu se face niciun jurământ (decât un legământ la maturitate în faţa Celui de Sus, cum scrie la Scripturi... excepţie făcând jurământul militar şi medical). Punct. Nu are rost să discutăm conceptul de jurământ, însă, pentru mine şi familia mea, a depune un jurământ e o chestiune fundamentală. (...) Conform educaţiei primite, pentru mine a jura însemna a te lega, deci a deveni dependent de cel căruia i-ai jurat, iar oricine intra în UTC sau PC depunea un jurământ la maturitate, aşa cum au făcut-o mai toţi, după ritual. Această masă de oameni care a depus jurăminte a fost elementul cheie al comunismului. Din acest punct de vedere, cei care încalcă jurământul, cum sunt mai toţi anticomuniştii postcomunişti, sunt nişte trădători: prea mulţi membri din fostul PC se declară duşmani ai acestuia sau au intrat în alte partide. Nu te joci cu jurămintele, nu schimbi stăpânii aşa uşor. Pot să continui tema, dar e prea dureroasă sau prea persiflată pe meleagurile acestea. Eu însă nu dau niciodată justificări şi nu primesc lecţii de morală de la nimeni care a depus jurăminte false. Totuşi, pot înţelege, dialoga şi accepta. Cred în reconciliere. Vin dintr-un mediu care a avut de îndurat o triplă formă de represiune: comunistă, majoritar-ortodoxă şi laică. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a tuturor comunităţilor majoritare. De ce m-aş înălbi artificial acum?

Leviticul. Sunt lucruri pe care nu le povestesc din principiu, căci nu cred că trecutul trebuie utilizat cu atâta uşurătate. Am un trecut anticomunist cum puţini dintre prietenii dumneavoastră se pot mândri, dar eu îl trec sub tăcere tocmai pentru că nu cred că trebuie să ne prevalăm de el. Am făcut în adolescenţa mea ceea ce am crezut că trebuie să fac, fiind ajutat şi de mediul foarte bun în care am crescut şi m-am dezvoltat. Nu am scris până acum niciun rând despre acest lucru, căci mi s-ar părea nedrept faţă de mine şi principiile mele. Da, la vârsta de 17 ani, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr. 32 din Chişinău, am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de 20 de oameni. Am fost eliberaţi, spre norocul nostru, în seara aceleiaşi zile, la presiunea manifestaţiilor organizate de studenţi. Eram în anul 1988, încă în plin comunism, şi a rămas ca un eveniment important al acelor vremuri. Am fost un om corect cu ideile mele de atunci, iar cum încerc să fiu corect cu modul de a înţelege azi lumea şi politicul. Normalitatea nu este un act de eroism, nici măcar de mare curaj. Eroii mei sunt Platonov, Şalamov şi Ahmatova, şi cu aceasta cred că am spus tot. Da, cred că un intelectual trebuie să fie faţă de putere în raport de exil. Cealaltă variantă este intelectualul de curte. Nu primesc lecţii de morală de la oameni care nu au riscat şi nu riscă nimic în viaţa lor şi trăiesc din fabulaţii şi oportunităţi. Regimurile se schimbă, compromisurile, nu. Vorbesc principial, nu mă refer la dumneavoastră.

Numeri. Nici nu are rost să fac mult caz de asta. Cărţile mele, în esenţa lor, nu se ocupă de comunism, ci mai degrabă de actualitate şi de un anumit tip de reflecţie. Sunt un fan al lui Walter Benjamin şi am învăţat un lucru esenţial de la el: priveşte în trecut pentru a înţelege mai bine viitorul. Cărţile mele pun întrebări şi lucrează cu un anumit tip de memorie, care vine să ajute înţelegerea prezentului şi viitorului. Nu am pentru ce să le apăr, se apără ele singure. Despre nostalgie nici nu e cazul să mai repet veşnica mea teză: literatura fără nostalgie e moartă. Nu cred că există în lumea aceasta un om întreg la minte care să aibă nostalgii după regimuri politice şi ideologice. Nostalgia e legată de timp, şi nu de spaţiu şi ideologii. Despre ce URSS vorbim? Despre ce comunism vorbim? Chiar nu mai avem voie să mergem „în acele timpuri“ ale vieţii noastre? Ori nu m-aţi citit, ori nu m-aţi înţeles şi repetaţi clişee la îndemână, pe care le repetă cu obstinaţie o bună parte a celor de pe palierul conservator. Ce cred eu despre fosta mea Patrie care a dispărut în istorie nu aveţi de unde să ştiţi, căci încă nu
mi-am spus părerea. Ce am spus e altceva. Ce cred eu despre comunism, nici aceasta nu am spus încă. Va veni şi timpul lor. Vorba rabinului de la Odessa: „Noi, oricum, citim de la dreapta la stânga“, aşa că va suna puţin altfel decât sună mantra actuală. Mă mir că ştiţi ce încă n-am spus.

Deuteronom. În interviu, afirmaţi că sunteţi ponegrit de unii-alţii pe model „vadimist“ şi că sunteţi etichetat „evreu“ de origine „stalinistă“ pe linie paternă etc. Şi dumneavoastră? Vă înţeleg păsul. Însă doar după un rând procedaţi la fel, în aceeaşi „logică vadimistă“ etichetându-mă „nostalgic după Imperiul sovietic“. Ştiu că e la îndemână să se procedeze aşa, dar de la dumneavoastră, totuşi, am pretenţii. Din punctul meu de vedere, procedeul folosit de dumneavoastră este mult mai grav decât dacă ar fi fost venit pe filiera „vadim“. De ce? a) Pentru că o faceţi de pe poziţia de autoritate şi putere a unui funcţionar de rang înalt al statului român. b) O faceţi de pe poziţia de autoritate a unei personalităţi de frunte a establishment-ului cultural românesc. c) O faceţi de pe poziţia, care la noi a devenit aproape lege, a „părţii bune“, care legitimează şi delegitimează prin simpla rostire a unor postulate. În acelaşi timp, mă minunez că dumneavoastră nu înţelegeţi că o astfel de etichetare pusă unui intelectual mai tânăr ar putea să-l coste mult. Aceasta, dacă ţinem cont de cum funcţionează la noi mecanismul de legitimare şi delegitimare intelectuală. Reflecţie bazată pe clişee, ştiţi bine, nu există. Mai mult dialog şi raţionamente şi mai puţine etichete nu ne-ar strica.

Da, sunt un om de stânga cu o profundă educaţie creştină. Cred că stânga, ca şi dreapta nu sunt boli mentale, ci moduri de reflecţie politică. Nu văd de ce a fi de dreapta este onorabil şi a fi de stânga este damnabil? Nu înţeleg, de exemplu, cum poţi să fii creştin şi să fii de dreapta, dar e loc de dialog şi discuţii. Încerc să înţeleg. Povestea cu libertarianismul creştin-ortodox chiar mă depăşeşte. Dar eu respect poziţiile oamenilor. Şi încerc să le zic pe nume aşa cum îşi zic şi ei: Horia – dreapta, Vasile – stânga şi nu Horia – fascist, Vasile – comunist sau mai ştiu eu ce bazaconii. E atât de simplu. Sper că e prima şi ultima oară când trebuie să apelez la biografie şi justificări de acest tip. E timpul să începem să polemizăm pe idei şi practici politice mai puţin personalizate.

Cam atât.
Acestea fiind spuse, vă salut cu respect şi vă urez succes în conducerea ICR, unde chiar faceţi o treabă bună.