TINERI SCRIITORI DIN TIMISOARA: Beatrice Serediuc

La blocu’ 9






M-am angajat la magazin în vara lui 2010, când criza mondială ne-a spart buzunaru’ la toți; ai mei plângeau zilnic că n-au bani da’ ei cumpărau oricum pâine cu un leu 20 și colecționau plase de când se știau așa că nu-nțeleg de ce jeleau atâta.

Boc era toata ziua cu fățău’ șifonat pe la televizor, pensionarii boceau în fața scărilor de bloc, Germania o lua pe coajă la campionatu’ mondial și eu aveam nevoie urgentă de niște cașcaval. Aveam o combinație cu Tașcă, un tovarăș din Giroc plecat demult în Anglia. Trebuia sa fac rost de niște cash și el se-nvârtea de niște acte false. Urma să mă cheme Francisco Angel Ruiz de la Fuente și să produc niște sute printr-un șmen pus la cale de Costeluș Sufletistu’ plecat și ăla de câțiva ani la cules prin Spania. Mi-a făcut soră-mea combinația cu nenea ăsta de era patron la magazin, care mi-a zis că-mi dă 6 bulioane juma să stau de pază și să mai ajut la raionul de unelte gospodărești că pe Speranța, vânzătoarea de-acolo o apucau menopauzele sau ceva și nu ajungea des pe la lucru. Bine, dup-aia am aflat eu ca e ceva sora lu’ prietena lu’ vara lu’ soacră-sa, îmbârligături din astea de nuntași beți la sentiment.

Na, m-am angajat, ce să fac. Pe pensia lu’ ai mei nu mai puteam sta până Tașcă îmi făcea actele și asta mai putea dura vreo lună. Eram distrus.

Într-o după-masă din asta de zici că ai o pătură fierbinte pe tine și dacă porți un maieu, intră băiatu’ ăsta în magazin și se holbează așa la mine. Tipu’ se uita și conci, așa că nu eram sigur dacă cumva n-o admiră pe tanti Maricela scobindu-se în nas, la câțiva pași mai încolo. Se sucește o vreme parcă nemulțumit așa și dup-aia vine blană spre mine.

- Bună ziua.

- Bună ziua, zic. Băiete, ai nevoie de-o baie, mă gândesc.

- Aveți pânză de bomfaier?

- Avem. Un leu bucata.

- Dați-mi una.

Ți-as da eu și două băiete, da’ nu le-ai face față. Nu stii tu ce dreaptă de knock-out am in program, Petrică antrenoru’ meu ar fi mândru. A luat locul 3 la cupa Europeana din Debrecen în 97, i tata lor.

- Ramă de bomfaier aveti?

- Avem.

Scoate un jaf de portofel mic din buzunar și dă să scoată un leu din ștuțu’ subțirel de-acolo. Baieții-s deja pe ștrand, mă gândesc și oftez așa in mine. Mai am de tras trei săptămâni aici și frățică, mi-am luat tălpășița, vorba lu’ Eminescu.

Îi dau sculele lui Cruciș ăsta și pleacă.

O oră mai încolo, căscam fericit și mă benoclam la cracii unei sclifosite care se fâțâia de vreo juma de oră în față la niște farfurii. Tașcă a sunat din Londra, era la bere cu tot echipaju’ din zonache și mi-a dat vestea cea bună, Bunavestirea sau cum i zice la sărbătoarea aia, să trăiasca o mie de ani tovarășu’ meu Sorinel Tașcă că mi-au ieșit actele și în curand o tai, goodbye my friends. Vorbeam în capu’ meu în engleza să văd ce mai știu - You talkin to me? Then who you talkin? You talkin to me? - cand baiatu’ ăsta, Ochilă-Strâmbi ăla de mai ‘nainte, intră iar. Cu o față obosită așa, de dor și jale.

- Nu-i bună.

- Cum adică nu-i bună?

- Păi nu taie.

- Păi ce vrei să tai?

- Păi un lanț de la o bițiglă.

Băiatu’ ăsta-și bate joc de mine.

- Păi normal că nu taie, bă men. Iți trebe un clește de tăiat fier beton.

- Aveți?

- Da.

- Cât costă?

- 40 lei obzeci.

- Ăăă…

N-are ăsta bani de clește, cum n-am eu deseară s-o scot pe oraș pe Cici animatoarea.

- Nu puteți s-o-mprumutați?

Mă uit la baiatu’ ăsta așa pirpirel sau cum i zice, slab asa cu genunchii mari, cu ochii-n toate părțile și jur, m-apucă așa o milă, ca pentru purcelu’ lu’ bună-mea dus la tăiat. Bine, friptanu’ a fost aur, n-am ce zice.

- Unde-i bițigla?

- La blocu’ 9, mai încolo. Hai bă, nu fi țigan.

- Bine men, hai că vin cu tine, să nu zici că nu-s băiat.

Pe drum mă ia așa o fericire și mă gândesc la fratele meu Tașcă, cum m-a ajutat el, îi mulțumesc în gând. Mă uit la nenorocitu’ ăsta dejghinat de lângă mine, el cu bomfaierele lui. Mă gândesc – pentru el săracu’, o fi la fel de importantă bițigla aia cum e pentru mine actele astea.

Ochilă îmi arată o scară de bloc cu perdeluțe – locatarii ăștia n-au ce face – și urcăm 3 etaje până la bițigla asta turbată. M-aplec peste ea să dau o geană la lanțu’ ăla, când aud o ușă că se deschide și abia apuc să-l văd pe Ochilă al meu cum o ia rapid la sănătoasa pe scări, de zici că-i în Need for Speed. În ușă, o recunosc pe nevasta lu’ fratele lu’ cumnatu’ lu’ Tașcă, care se uita când la mine, când la cleștele ce-l țin în mână, când la bițigla legată de balustradă - un Mountain Bike Cube, cu cadru de aluminiu și suspensii față.

Beatrice Serediuc, membra cenaclului Pavel DAN