Dan Ungureanu

Profesorii și cercetătorii, victimele economiei de piață


I. Economia de piață distorsionează studiile universitare

Universitățile private, cu taxă, au introdus prima breșă în sistemul învățămîntului superior românesc. Absolvenții universităților private absolveau garantat, conform principiului Clientul nostru, stăpînul nostru.

Locurile cu taxă au apărut (la universitățile de stat) ca soluție de supraviețuire a universităților de stat, unde se intra pe bază de concurs de admitere ; la universitățile private, o sumă de bani garanta nu doar admiterea, ci și absolvirea. Această situație a dus la migrarea studenților cu bani și a multor cadre didactice spre universitățile private, unde salariile profesorilor erau, în acei ani, de trei sau patru ori mai mari ca la stat. Soluția locurilor cu taxă în universitățile de stat a fost una de supraviețuire. Universitățile private, mere putrede de la bun început, le-au stricat și pe cele de stat.

Soluția locurilor cu taxă a modificat imens structura universităților. Facultățile științifice, matematica, fizica și chimia, au trecut în planul secund, fiind văduvite de studenți și de fonduri. Autonomia bugetară le-a apropiat de distrugere. Mai puțini studenți, în regimul de autonomie bugetară ( o treime fonduri de la stat, două treimi fonduri din taxele studenților) înseamnă salarii mai mici pentru mai puțini profesori. Din păcate, ierarhizarea internațională a universităților se face pe baza articolelor științifice publicate în reviste științifice internaționale. Or noul sistem bugetar lovea tocmai în facultățile științifice. Cei mai capabili studenți și profesori migrau de la matematică și fizică la informatică, disciplină în plină dezvoltare și bănoasă, unde stimulul spre cercetare e strict determinat economic. Absolvenții de Calculatoare, de prisos s-o spunem, emigrau și emigrează în masă. Profesorii de la facultățile de automatizări și calculatoare sînt o mînă de voluntari.

Au crescut numărul facultăților de științe politice, sociologie și psihologie, științe soft, științe vagi. Primii ani după Revoluție au adus fonduri imense acestor facultăți și salarii pe măsură profesorilor. Dorința statelor europene de a democratiza România a creat numeroase burse în domeniul politologiei. În universități, politologia a devenit regina științelor, ca teologia în Evul Mediu.

Astfel, economia de piață a modificat imens structura universității, re-alocînd fonduri de la disciplinele riguroase dar impopulare la disciplinele soft, dar populare. Ideologia de stat (dezvoltarea democrației și a societății civile) a distorsionat, la rîndul ei, structura universităților. În Occident, tradiția seculară, intervenția industriei au echilibrat ponderea disciplinelor în universități, în schimb, în România, acțiunea nezăgăzuită a economiei de piață a hipertrofiat facultățile de politologie, studii europene, comunicare și alte chițibușuri jurnalistice.

II. Acțiunea economiei de piață distorsionează cercetarea științifică

Am arătat că economia de piață este, în România, cel mai prost mijloc de alocare al resurselor în Universitate. Lăsați de capul lor, studenții nu se vor înscrie la fizică, ci la comunicare mass-media, vor plăti taxe la facultatea de comunicare. Facultatea de comunicare mass-media va fi cea care va plăti bine profesorii, va organiza seminarii, sesiuni de comunicări, va da burse, și în general va crea iluzia activității.

Există în România o voce care a trecut din tabăra cercetătorilor în cea a vedetelor mass-media, Horia Roman Patapievici, devenit din fizician atomist animator de emisiune TV şi eminență gri a politicii. În două decenii de cînd își dă generos opinia în presă, nu a luat niciodată apărarea universitarilor și a cercetătorilor, ci, dimpotrivă, s-a ridicat împotriva învățămîntului de stat și a apărat home-schooling, instruirea copiilor acasă, și a preconizat desființarea școlilor generale și a liceelor.

Activînd ca instituții semi-private, universitățile trebuie să atragă un număr cît mai mare nu de studenți, (deci tineri interesați de știință și cercetare) ci de plătitori. Din rațiuni economice s-a renunțat la concursul de admitere. Profesorii nu mai pot să-și selecteze studenți cu un nivel acceptabil de cunoștințe, și se trezesc în fața unor grupuri (nu grupe) de studenți, unde nivelul general e al celor ce scuipă semințe la meciurile de divizia C. Nu universitățile au dat de gustul banilor, ci guvernanții au fost nevoite să intre în această vrie a profitului material, renunțînd cu bună știință la profitul intelectual.

III. Módele ideologice distorsionează cercetarea științifică

Știință și cercetare este ceea ce Ministerul Educației decide să finanțeze.

De cînd Consiliul Național al Cercetării Științifice există, proiectele de cercetare au fost finanțate pe criterii opace, din care două sînt străvezii :

módele ideologice : cercetarea totalitarismului comunist, de exemplu, nu a secolului XVIII ; studii de geopolitică a NATO, nu studii de sovietologie sau asupra politicii externe a Rusiei ; cercetări asupra hahambășiei din Iași în secolul XVIII, nu asupra obștilor devălmașe din Vrancea ; cercetări asupra comunităților de romi, nu cercetări de dialectologie sau de etnologie românească. Se găsesc bani pentru campanii în favoarea unei mai bune integrări sociale a țiganilor cu palate, dar nu și pentru publicarea dicționarului etimologic al limbii române.Va fi lăsat de izbeliște Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, și vor fi finanțate institute de cercetări ale totalitarismului și așa mai departe.

- Criteriul de afiliere politică (numeroși miniștri, senatori, deputați și consilieri locali în echipele de cercetare aprobate).

IV. Despre honne și tatemae

Tatemae e (în japoneză) discursul public, ceea ce se spune la televizor. Honne e ceea ce știe toată lumea, secretul lui Polichinelle, dar, care din binecuvîntate motive, (pe care o să vi le spun cînd o să creșteți mari) nu se spun la conferințele de presă.

Mentalitatea românească e una ierarhizată și autoritară. Șefii sînt brutali, subalternii sînt ipocriți. Lupta dintre brutalitate și disimulare e mai veche decît lupta dintre bine și rău, și apare deja în natură. Ce să spunem, nimeni nu se teme de amenințările Ministerului Educației din România, așa cum nimeni nu îi ia în serios promisiunile.

Studenții își descarcă gratis referatele de pe Internet (am avut odată trei referate identice pe același subiect, dintr-un total de șaisprezece). Studenții își cumpără lucrările de licență de pe situri specializate. Doctoranzii își cumpără tezele de doctorat. Studenții își dau seama cît de ușor pot șantaja orice profesor, care nu se poate opune nici imposturii, nici incompetenței, atîta timp cît e tras la răspundere de propria insitituție dacă îi readuce la realitate pe cei care pretind și note mari, și examene luate oricum. Reproșurile făcute unui profesor care nu face compromisuri sînt din cele mai perverse : lipsă de colegialitate, lipsă de tact (devreme ce nu a reușit să atragă spre disciplina sa pe pe cineva interesat doar de obținerea mucavalei numită diplomă) lipsă de talent pedagogic (dacă nu reușește să explice seriile Fourier și lagrangieni unor tineri care știu doar să scuipe coji de semințe ca Mărgelatu).

Îi rog pe statisticieni și demografi să-mi aducă aminte ce meserie voiau să-și aleagă tinerii din 1988, din 1992 și cei din 2010. Cei din 1988 voiau să fie cosmonauți sau măcar medici. Cei din 1992 voiau să fie avocați sau softiști. Cei din 2010 vor să fie fotbaliști.

V. Ierarhizarea universităților

Și cu ochii fardați, și cu sufletu-n rai nu se poate, spune un proverb malgaș tradus în mongolă. Universitatea Spiru Haret e doar un simptom al incapacității sistemului să elimine frauda patentă, ca să nu mai vorbim de eliminarea non-calității. Educația în România nu poate avea și cercetare performantă, și învățămînt de mase. Un minister care nu e capabil să desființeze o universitate care tipărește inflaționist diplome jetabile e un minister jetabil.

Cele mai bune universități, după toate criteriile, sînt cele americane și japoneze. O să scoatem din discuție universitățile americane : tezaurele lor fără fund atrag din străinătate cei mai buni profesori și cei mai buni studenți. O să discutăm numai cazul universităților japoneze și coreene : concursurile de admitere sînt cele mai drastice care există. Înflorește industria meditațiilor. În Coreea, o mișcare concertată a asociațiilor de părinți a obținut ca școlile de meditații să fie deschise pînă la miezul nopții, nu pînă la ora zece. Cînd în România părinții vor cere guvernului ca să se înmulțească numărul de ore la liceu, ca fiii lor să aibe mai multe șanse la concursul de admitere, treziți-mă.

VI. Cît timp se studiază?

Studenții din 1990 veneau cam la toate orele. Se făcea prezența în caietul de prezență, tipărit la Imprimeria Statului. Studenții din 2010 vin cam la 70 % din cursuri, la universitățile mai răsărite, și la 50 % din cursuri, la cele mai confidențiale. Studenții din 1990 făceau patru ani de facultate, și în jurul lui 1995 au fost cîțiva ani în care făceau cinci. Studenții din 2010 fac, după Bologna, trei ani mari și lați, 75 % din ce se făcea înainte.

Studenții din 1990 aveau cursuri de cîte două ore, cu pauze de zece, deci cursuri de 100 minute predat efectiv. Cei din 2010 au, la Timișoara de exemplu, module de 90 de minute, cu pauze de zece, predat efectiv 80 de minute. Studenții din 1990 aveau 28 de ore săptămînal, cei din 2010 au 22 ore săptămînal, vreo 80 % din orele dinainte. Deci studenții sînt prezenți fizic la 70 % din cursurile dinainte, în 75 % din timpul dinainte, la un număr de cursuri de 80 % din cursurile dinainte. Tanda pe manda, ei fac între 33 % și 42 % din studiile unui absolvent din 1995, cam un an și un semestru de școală reală serioasă pe bune de dinaintea reformelor succesive.

Acest articol al lui Dan Ungureanu l-am preluat de pe CRITICATAC