Un text de Veronica Lazăr & Andrei State

CRITICATAC

Un filosof pur şi simplu
de Redactia 3

Un text de Veronica Lazăr & Andrei State

Fără să ne uimească, fiindcă ne erau deja familiare atît articolul scris de dl. István Aranyosi pentru Idolii forului, cît şi comentariile sale pe forumul revistei 22 (cînd dl. Andrei Cornea şi-a exprimat public rezervele faţă de textul tipărit în acel cod al bunelor maniere academice pentru „clasa de mijloc a spiritului”), intervenţia sa pe platforma criticatac în legătură cu ceea ce redacţia a numit „cazul G. M. Tamás” ne-a determinat, totuşi, să reacţionăm. De ce?

Nu atît pentru că ne aflăm în faţa unui abuz instituţional asupra unui filosof şi intelectual public strălucit (pe care îl citim şi îl admirăm, deşi nu ne-a trecut niciodată prin cap să-i măsurăm relevanţa ştiinţifică cu motorul de căutare). Ci, mai curînd, pentru că ideile dl. Aranyosi reflectă oarecum transparent o poziţie deloc singulară şi tot mai agasantă. O poziţie pe care o cunoaştem şi o recunoaştem în frenezia cu care funcţionarii universităţilor şi ai institutelor de cercetare bolborosesc formule magice precum ISI, grant, management al cercetării, specializare, competitivitate, cotare, resurse umane şi alte nume de inovaţii instituţionale epocale. O boală de copilărie a „specialistului”, însă una de care încep să se molipsească tot mai mulţi.

Dar asta e o altă poveste. Să revenim la implicarea civică a dl. Aranyosi şi la pretextul ei. De la primele rînduri sîntem avertizaţi, de pe poziţia celui corect informat şi pe un ton ce pare a ezita o clipă, de dragul complexităţii adevărului, că situaţia pensionării lui G. M. Tamás de la Institutul de Filosofie de la Budapesta nu e atît de simplă pe cât s-a spus. Şi nu doar că nu e simplă, dar lucrurile stau exact invers decît au fost prezentate pe criticatac, iar pensionarea respectivă e o măsură mai puţin radicală decît s-ar cuveni pentru a face în sfîrşit ordine şi dreptate; dar cum trebuie începută de undeva curăţenia, măsura e, într-un cuvînt, binevenită: pentru că dl. Tamás nu e un scholar pur sînge, iar asta înseamnă, în opinia dl. Aranyosi, că nu e nici un veritabil filosof.

În privinţa lui G. M. Tamás, în mediile universitare româneşti şi budapestane circulă sporadic o opinie condescendentă, amintind, cumva, de criticile pline de morgă ale scolasticilor dintotdeauna faţă de intelectualii nealiniaţi; e opinia unor oameni care-şi închipuie că, numai pentru că dl. Tamás e capabil să scrie, cum prea puţini filosofi mai sînt astăzi, în registre diferite, pentru că nu dispreţuieşte nici analiza evenimentului istoric singular şi nici ariditatea abstracţiei ştiinţifice sau retorica discursului public de la catedră, publicul său filosofic (printre care se numără nişte Badiou, Negri, Žižek, Callinicos, Kouvélakis sau Postone) trebuie să-l fi remarcat întîmplător, într-un ziar sau în urma apariţiilor frecvente la televiziunile maghiare. Conferinţe internaţionale, publicaţiile şi activitatea ştiinţifică (chiar în reviste academice şi volume colective de pe mai multe continente) nu sînt de ajuns pentru a-i ierta aptitudinea şi voinţa de-a se face înţeles de publicul larg.

Totuşi, la o asemenea idioţenie nu se poate replica inventariind zorzoane şi titluri academice. Înseşi criteriile distincţiei academice – despărţirea grîului ştiinţific de neghina eseistică – după care se ghidează dl. Aranyosi, criterii care ar fi doar ridicole, dacă n-ar fi şi periculoase, se numără printre acele invenţii de dată recentă ale unui sistem universitar profund aservit intereselor pieţei, asaltat de aspiranţi pe care se străduieşte să-i claseze şi ierarhizeze într-o luptă mereu pierdută împotriva inovaţiilor adaptative ale imposturii. Numărul articolelor nu distingeau un filosof bun de unul prost în urmă cu şaptezeci, cincizeci sau treizeci de ani. (Altminteri, un Wittgenstein sau un Kripke ar fi trebuit, la vremea lor, pensionaţi şi ei de urgenţă.) Poate lucrurile erau pe atunci mult mai simple şi mai fireşti, ori poate doar revistele academice erau mai puţin presate de cei somaţi să-şi construiască cariere. Nu ştim, însă, din fericire pentru ei, formarea intelectualilor din generaţia dl. Tamás n-a fost supusă unor asemenea constrîngeri. Ce-i drept, nici societatea n-a fost asaltată de atîţia tineri pe care disperarea de a nu găsi un loc de muncă îi predispune, odată angajaţi, odată deprinşi cu arivismul şi conformismul, la înfumurări cu tendinţe darwiniste. (Iar dacă pe dl. Aranyosi nu l-au învăţat experienţa şi practica de cercetător, atunci măcar ecourile sociologiei ştiinţei ar trebui să-l fi lămurit deja cât de mult constituirea a ceea ce înseamnă ştiinţific e mediată şi de factori exteriori ştiinţei.)

Dar G. M. Tamás nu e specialist nici în Leibniz, nici în Kant, sîntem avertizaţi – prin asta vocea critică dorind să spună că dl. Tamás nu şi-a asignat nici o felie din prăjitura disciplinei, mai exact nu şi-a ales nici o specializare şi n-a demonstrat-o printr-un voluntarism publicistic. Sigur, la ce bun să mai citesti Leibniz sau Kant at all, dacă nu pentru a valorifica prin articole ştiinţifice lecturile şi studiile private? Dacă nu pentru a dovedi şi anul acesta că eşti un cercetător autentic?! Însă dl. Aranyosi nici nu-şi închipuie că cineva poate fi capabil să publice în reviste academice renumite, dar preferă să n-o facă, ori s-o facă din alte raţiuni şi după alte ritmuri decît cele dictate de necesitatea urmării unei cariere. Dar G. M. Tamás greşeşte din nou atunci cînd, angajînd nişte interese intelectuale private, nu lasa să se vadă că ar urmări un obiectiv imediat, apărînd asfel ca arogant, străin şi inadecvat în ochii modestiei productiviste. (Deşi, în anii 1970, în Biblioteca Academiei din Cluj, G. M. Tamás se documenta pentru cartea sa despre Descartes citind publicaţii olandeze din secolul al XVII-lea cu foile pînă atunci netăiate; dar asta nu mai contează acum: era demult, era frig şi era dictatură.) Dacă ar fi iubit etichetele şi funcţiile, liniştea şi satisfacţia pe care le aduc titulaturile, dl. Tamás s-ar fi putut numi specialist în socialism sau postsocialism, idealism german sau teorie politică conservatoare, J.-J. Rousseau sau Descartes, domenii în care cercetările sale nu i-au lăsat indiferenţi pe cei din „breaslă”.

Nu am vrea să se înţeleagă de aici că motivele care îl determină pe dl. Aranyosi să îşi exprime poziţia sînt reductibile la miopie intelectuală şi la lipsă de caracter, deşi în tînguirea despre presupusa condescendenţă a unui „media star” faţă de „munca sistematică a adevăraţilor «scholars»”, precum şi în apologia epurării omologilor turci ai dl. Tamás (evident, însoţită, aşa cum se şi cuvine, de „mărirea salariilor şi a diverselor retribuţii ale cercetătorilor autentici”) nu ne poate scăpa nuanţa de suficienţă dublată de proastă creştere. E de-nţeles, lupta pentru resursele financiare şi de prestigiu se ascute.

Dar dacă ar fi vorba doar de atît, atunci un simplu răspuns pe forum ar fi fost de ajuns. Însă dl. Aranyosi încarnează, de fapt, portretul noului mandarin universitar, asiduu şi rapace, contemplativ şi tehnocrat. Unui asemenea personaj, lumea îi apare dată numai ca idee, iar pentru a o înţelege mai bine (sau mai corect), îi pare suficient să construiască algoritme interpretative tot mai performante, orice problemă concretă putînd fi descrisă şi rezolvată, în realitate la fel de bine ca şi în minte, în termeni de calcul, altfel spus făcînd cu totul abstracţie de determinaţiile istorice, economice, sociale, politice ş.a.m.d.; în cel mai bun caz, acestea ar trebui considerate ca simpli itemi într-un sistem de derivare. În general, idealismul acesta analitic este expresia unui apolitism de factură scientistă, care poate sluji orice regim politic; a făcut-o şi o va mai face. Însă el generează, în situaţii de criză, o repolitizare de tip conservator şi elitist, fiind expresia celor care în curînd nu vor mai fi mulţumiţi cu înţelegerea teoretică a lumii, ci vor simţi nevoia s-o şi pună, ştiinţific, în practică. Astfel, cei care vor astăzi doar să fie „lăsaţi să trăiasca în lumea lor, după regulile lor epistemice”, vor dori mîine să le aplice întregii societăţi, pentru ca, în sfîrşit, lumea să fie mai curată şi mai cumpătată.

De fapt, cu adevărat îngrijorătoare e mai puţin încîntarea cu care dl. Aranyosi ne înştiinţează că, în sfîrşit, se face loc adevăraţilor profesionişti în universităţi şi centre de cercetare, cît realitatea că acest lucru coincide cu momentul istoric în care regimul politic din Ungaria dezmembrează structurile cît de cît democratice ale statului, zdrobeşte libertatea presei şi elimină din instituţiile de stat vocile critice. Dar să nu ne întristăm prea tare pentru soarta filosofiei. N-ar fi prima oară în istorie cînd, ameninţată de scleroză, ar părăsi universitatea; şi n-ar fi nici prima dată cînd s-ar reinventa într-o altă formă, în libertate. Dacă libertatea va mai fi posibilă.