Între cele cîteva promoții de tineri scriitori care s-au impus după 90 încoace există o puzderie de deosebiri, dar există și cîteva trăsături comune, iar una dintre cele mai importante este  fascinația pe care o au deopotrivă față de proza lui Mario Vargas Llosa. Și această admirație au cunoscut-o cu mult înainte ca Llosa să ia premiul Nobel. Încă de pe la sfîrșitul anilor optzeci, Llosa devenise un nume de referință pentru tinerii rebeli din Chișinău. Mătușa Julia și condeierul, Războiul sfîrșitului lumii, Orașul și cîini sau Conversație la catedrală sînt doar cîteva dintre romanele sale care au contribuit la formarea unei alte atitudini în ceea ce privește raportarea scriitorului față de istoria imediată, societate sau politică ce merge în răspăr cu modelul Borges, foarte răspîndit la acea oră, conform căruia beletristul ar trebui să-i arate ceafa societății și să se îngrijească să surpindă în efemer ceea ce ar putea fi valabil peste veacuri și să preschimbe limbajul într-o unealtă absolută și metafizică de vrajă estetică.

Adică, rezumînd, am putea spune că atunci cînd se mijiseră zorii independenței în Republica Moldova, tinerii scriitori moldoveni aveau de ales între modelul Borges, apolitic și calofil, care era extrem de gustat în perioada sovietică și cel reprezentat de Mario Vargas Llosa care-și extrăgea vigoarea literaturii sale din glodul experiențelor istorice. După cum se știe, aceștia i-au dat crezare lui Llosa în pica lui Borges.

O explicație de ce au mers pe mîna lui Llosa e că lumea moldovenească și cea latino-americană seamănă ca două picături de apă, ambele trăind experiența întunecată a unor dictaturi sîngeroase și inumane. De aceea, tinerii rebeli din Chișinău au preferat mai degrabă să protesteze decît să evadeze în niște universuri imaginare eclatante.

Romanele lui Mario Vargas Llosa au fost citite literă cu literă de către nouăzeciști, douămiiști sau post-douămiiști, unii dintre ei consacrîndu-i chiar și eseuri întinse. Am putea spune că multe dintre vedetele literaturii contemporane și-au făcut ucenicia literară la proza lui Llosa, de la care au învățat să proiecteze experiența individuală peste cea socială și să privească aceeași întîmplare dintr-o multitudine de puncte de vedere, unele dintre ele chiar antagonice sau ostile.

Bașca asta, au mai pornit pe un drum pe care a mers cu brio Llosa, demonstrînd că, pentru a face o proză de calitate, nu e musai ca acțiunea să aibă loc la Paris sau la Londra. Ea poate să aibă loc și în Lima și să stîrnească un maxim interes în întreaga lume.