ALTE    SCUZE   ȘI     ALTE    EXPLICAȚII 

        În interviul pe care l-am dat la începutul lunii martie lui Dumitru Crudu, pentru Radio Chișinău și apoi un fragment a fost tipărit în ziarul „Timpul” , s-a strecurat o greșeală de sens. În fragmentul de interviu tipărit, la un moment dat, eu am afirmat că la începutul anilor ’80, în cea mai dură perioadă a comunismului, cei mai buni prieteni m-au turnat la Securitate. Ceea ce nu este adevărat. De fapt, în foile pe care le aveam în față și, din când în când, trăgeam cu ochiul este scris: „ Pe atunci, la Chișinău, dintr-o gașcă de trei amici, unul numaidecăt era turnător .” Acesta ar fi adevărul. Între cuvântul amic și foarte bun prieten e o distanță destul de mare. Amic, teoretic, poți fi cu toată lumea, pe când prieten și încă foarte bun, poți avea unul, doi, cu mare noroc trei pe tot parcursul vieții. Și de multe ori prietenii nu-i alegi ci (asemenea părinților sau consoartei) sunt niște daruri ale providenței.

       Iar dacă, totuș, la un moment dat, îl suspectăm de trădare pe un foarte bun prieten, din start își pierde calificativul ce-l indică superlativul și coboară în tagma (mai mult sau mai puțin plebee) a relațiilor bizare vizate de noțiunea de amic. (Devenind conștienți de fapta produsă, nu mai putem sa-l considerăm prieten.) Se pare că la mijloc e o ușoară confuzie de sens, căci, nu cred că Dumnezeu ne joacă festa. Și, desigur, când suspiciunile și neîncrederea planează deasupra unui profund sentiment uman, în care suntem implicați, trebuie să ne pună pe gânduri faptul că nu doar partnerul e de vină, ci în aceeași măsură și noi. Nu în zadar se zice, spune-mi cine îți este prieten ca să-ți spun cine esti tu.

       De îndată ce pe hârtie a fost scris una, iar în eter am spus alta, se vede că mi-a luat-o gura pe dinainte, poate și dintr-un sentiment exagerat de autoflatare, pentru a o face, vezi Doamne, pe disidentul. Ori, totuși, nu era cazul.

       Primul prieten adevărat care s-a autosesizat și-n mod firesc s-a supărat a fost Dumitru Constandachi. Nu mi-a răspuns la telefon vreo două luni de zile și eu nu înțelegeam de ce… Din păcate, încă nu sesizasem gafa comisă în interviul tipărit în „Timpul” .

       De foarte bunul meu prieten, Mitică, mă leagă atăt de multe lucruri și amintiri, că, uneori, am impresia că ne cunoaștem încă înainte de a ne fi născut. Iar liantul care leagă o prietenie adevărată este, desigur, credința în unul și același sistem de valori, deși apropierea de idealul, pe care-l reprezintă acestea este total diferită. Aici, cred, e bine să amintesc că bunul meu prieten Mitică e Președintele Asociației de creație Meșterul Manole și că mai bine de un deceniu construește în perimetrul central al orașului (undeva pe lângă fostul stadion central) un templu, la propriu ! Un proiect arhitectonic impunător, al cărui autor este chiar el, care își propune să respecte și să continue tradiția națională de prelucrare a pietrei și a lemnului. Și-mi place să cred că acest extraordinar proiect artistic, care deja e un reper pe harta culturală a Chișinăului este, într-un fel, și rodul prieteniei noastre. Desigur, în anii de obscurantism totalitarist am fost ( de la A la Z) de aceeași parte a baricadei, astfel este absurd și revoltător să fac afirmații de genul acelora evocate mai sus. Și, cum se cuvine în asemenea cazuri, dragă Mitică, pentru „acuzațiile” în mod hazardat făcute, îmi cer scuzele de rigoare de la tine, dar și de la ceilalți, unu sau doi prieteni, care probabil sau simțit lezați spiritual.

      Tot în acest context aș dori să aduc niște explicații la reproșul făcut de Em. Galaicu-Păun la lansarea cărți mele „Cartea așteptării” (ce a avut loc pe 3 mai, anul curent, la librăria Cartier din Centru), dar și de Gh. Erizeanu la o întâlnire confidențilă. Cei doi „oponenți”, scriitorul și editorul, referindu-se, în principiu, la realitatea boemei basarabene ( de prin anii ’90 ), oglindită cu fidelitate în carte, mi-au reproșat de ce, totuși, nu am lăsat numele întreg al unor persoane (mai mult sau mai puțin cunoscute), ci am decis să le dau doar inițialele, sau, chiar, să le modific numele. „ Oricum se subînțelege despre cine e vorba ”, au concluzionat „oponenții”. Se subînțelege , dar până la certitudinea ultimă mai există un pas. Un pas care, de fapt, diferențiază ficțiunea de realitate. Pentru că, totuși, mi-am propus să scriu o proză de ficțiune și nu o proză documentară, unde să dau veridicte inchizitoriale, după cum mi-a reproșat (că ar exista asemenea tendințe în carte) Nicolae Popa, la barul Uniunii Scriitorilor. Deși am fost inspirat de o realitate concretă, am recurs la inițiale și la unele pseudonime, pentru a putea, astfel, păstra o distanță necesară față de trecutul oglindit. Intervalul dintre realitate și ficțiune mi-a permis (și, sper, aceeași stare s-o aibă și virtualii cititori)  să am o anumită toleranță și chiar, pe alocuri, afecțiune față de personajele redate. Pentru că in literatură chiar și cele mai odioase personaje nu pot fi urâte, ci doar compătimite. E clar că în intervalul dintre realitate și ficțiune există o anumită stare de grație, care ne ajută să transfigurăm ușor și convingător primul adevăr în ultimul. Deci, nu frica de realitate m-a făcut să dau doar inițialele  (sau numele modificat) unor persoane reflectate în carte, ci dragostea față de adevărul relevat. Iar aceasta îmi oferă dreptul de a nu avea dreptate până la capăt. Și mi-ar plăcea să se întâmple astfel. Pentru că, în ultimă instanță, scopul acestei cărți nu este de o face pe judecătorul încrâncenat, ci, dacă se poate, pe scriitorul autentic.

                                                                                             Igor  Isac