ROMANIA LITERARA
Dramaturgi ai nimănui
Cosmin Ciotloş
Dumitru Crudu, Oameni ai nimănui, Editura Cartier, Chişinău, 2007, 80 p.
Oameni ai nimănui este a doua carte a lui Dumitru Crudu despre care scriu, iată, în ultimele câteva luni. Nu pentru că autorul ar fi un prolific grafoman de ultim moment sau pentru că el ar ţine cu dinţii să aibă parte de o masivă campanie de editare a pieselor sale de teatru. Dimpotrivă chiar, dacă rotim bine privirea, discreţia se arată a fi unica strategie de marketing a acestui dramaturg cu o cotă de popularitate în plină creştere, dinspre Moldova către România. Numai că literatura lui Crudu – inclusă într-un program destul de neclar şi de metaforic (Teatrul Ziar), aflată cu doar un pas înaintea realităţii de tabloid provincial – are darul special de a intriga în permanenţă. Acesta e cuvântul corect şi nici o altă exprimare parţială nu i-ar putea lua locul.
De ce să scrii o piesă care să se bazeze, aproape cu obedienţă, pe textul jurnalului lui Mihail Sebastian? Asta nelămurea, mai mult ca orice, în cazul volumului publicat la Cartea Românească acum ceva vreme. De ce, iarăşi, să dai curs şi cursivitate unei probleme pe care emisiunile lacrimogene de televiziune şi anchetele din cotidiene o exploatează cel puţin la fel de potrivi? Tragedia personală neasumată a emigranţilor în ţările vestice e pe buzele tuturor şi – dacă facem un minim efort de sinceritate – în cartierul fiecăruia. Cazuri sfâşietoare – de genul celui relatat în ziarul Timpul de Gheorghe Bîtcă, de la care a pornit, de altminteri, povestea Oamenilor nimănui – găsim oricând destule, iar expunerea lor se poate lejer reduce la un simplu colportaj. La o conversaţie destinsă ori, cum spuneau latinii, la sermo vulgaris.
În fond, personajele lui Dumitru Crudu, alungate din lumea lor calmă pentru a munci la negru în Italia, evoluează sub tiparele locului comun: Alexandru, cel care, suferind de-o boală incurabilă, vrea să-şi scutească familia de o povară în plus; Vitalie, care, constrâns de o datorie faţă de un amic devenit peste noapte (şi peste graniţă) recuperator, ajunge să-şi prostitueze soţia; cele patru femei care nu câştigă mai nimic din dezonorantele ocupaţii profesate pe străzile Romei. Legitimate prin sursa publicistică, destinele lor nu se salvează, esteticeşte, de un anume aer de clişeu. Spune Crudu: „Totodată, textul meu se inspiră din sutele de reportaje şi anchete tipărite în ziarele din Republica Moldova şi din România. Pe lângă aceasta, şi poate în primul rând, textul meu se bazează pe o mulţime de istorii reale, care s-au întâmplat sau care se mai întâmplă, pe care mi le-au povestit unii dintre cei care au plecat peste hotare. Nu am inventat aproape nimic, doar am dezvoltat unele fascicule de viaţă. Eu nu am născocit aceste lucruri, ele sunt nişte produse ale realităţii noastre. Toate personajele din piesa mea au drept prototipuri oameni concreţi, care s-au născut în Republica Moldova.“
Dincolo de finalul înduioşător şi sec al acestei declaraţii, să încercăm, totuşi, să înţelegem acel frisonant şi individual „de ce“ care planează asupra Oamenilor nimănui. Primele argumente – pe care le veţi pasa, desigur, cu bună ştiinţă, dar nu şi cu bună-credinţă – ţin de stricta intenţie a lui Dumitru Crudu. Şi de programul lui, în linii generale coincizând cu cel al fracturismului. Anume că literatura e o formă de jurnalism de cursă lungă, în care mediul politic sau social condiţionează direct mesajul, că artificiile livreşti trebuie eliminate atâta vreme cât obturează autenticitatea. Dintr-un asemenea punct de vedere, scriitorul capătă profilul neobişnuit al unui psihoterapeut care se oferă pe tavă sau al unui foarte empatic entertainer de nişă.
Un alt răspuns posibil, decurgând tot de aici, dar oarecum pe marginea problemei, este acela că Dumitru Crudu nu se limitează să facă în scris ceea ce ar face un asemenea tip de autor, ci îşi impune şi îşi delimitează proaspăt cuceritul statut. Prin lipsă, prin exces, prin ambiguizare, cumva-cumva el e întotdeauna prezent în textele lui. În ce ipostază?
Ascultaţi vorbele unui personaj şi căutaţi să deduceţi, până la urmă, ce meserie are, dintre toate înşiruite, autorul piesei Oameni ai nimănui. Nu veţi prea reuşi, vă avertizez, decât dacă veţi avea în ochi ponturile servite anterior: „Atâţia medici, ziarişti, poeţi, actori, silvicultori, arhitecţi, agronomi, vânzători, cântăreţi, şoferi dorm în case părăsite, sub poduri, la gară, în parcuri, Marco. Împreună cu ei doarme şi Dumitru Crudu pe malul Tibrului. Sigur, atunci când are un euro ca să-i plătească lui Vasile chiria, ca acesta să-l lase să doarmă pe malul Tibrului. Atâţia profesori universitari spală maşinile, în parcări. Atâţia bibliotecari, de la care am împrumutat şi eu cărţi, sunt gunoieri ! Doctori în ştiinţe matematice tencuiesc pereţii, chirurgii, inclusiv chirurgul care l-a operat pe tatăl meu de hernie, cară mortarul, pictorii duc pizza la domiciliu.“
Sau lămuriţi-vă, din cuvintele aceluiaşi personaj, cum se face că, trei pagini înainte de căderea cortinei, piesa e deja terminată: „Despre mine au vorbit deja toate ziarele din Moldova. A scris şi Timpul, dar au scris şi alte ziare. Gheorghe Bîtcă a scris despre mine cum am plecat ca să-mi port singur de grijă atunci când am aflat că orele îmi sunt numărate. Dumitru Crudu a scris o piesă despre mine. Cât de iuţi mai sunt dramaturgii şi ziariştii ăştia.“ Atât de iuţi, am zice, încât se întrec pe ei înşişi. Aidoma particulelor cuantice.
În afară de insistenţa subtilă cu care Crudu ştie să-şi administreze conturul din ce în ce mai ferm al personalităţii de autor-verité, nu văd de ce ne-am lăsa – ca lectori lipsiţi de candoare ce suntem – tentaţi de întâmplările şi melodramele pieselor sale. Că Alexandru ajunge să îngrijească, pe bani mulţi, un bătrân hemiparezic şi totalmente ţicnit căruia îi povesteşte viaţa sa – atâta câtă mai e – este, bineînţeles, un detaliu expresiv. Că, spre final, rolurile se inversează, iar italianul alienat se vădeşte a se fi prefăcut nebun dintr-o enormă silă faţă de cei din jurul său, e o mutare cu adevărat formidabilă. El a fost singurul capabil să asculte totul, singurul îndeajuns de histrion încât să nu revendice încrederi fără acoperire emoţională , singurul care se ataşează şi care – în peninsula textului – se oferă pe gratis. Adică, îmi permit să spun, un fel de Dumitru Crudu.
Excepţionale poeme intimiste, cu o reţetă biografică şi cu ţintă identitară. Asta sunt piesele lui Crudu. Şi ale nimănui altcuiva.
Oameni ai nimănui este a doua carte a lui Dumitru Crudu despre care scriu, iată, în ultimele câteva luni. Nu pentru că autorul ar fi un prolific grafoman de ultim moment sau pentru că el ar ţine cu dinţii să aibă parte de o masivă campanie de editare a pieselor sale de teatru. Dimpotrivă chiar, dacă rotim bine privirea, discreţia se arată a fi unica strategie de marketing a acestui dramaturg cu o cotă de popularitate în plină creştere, dinspre Moldova către România. Numai că literatura lui Crudu – inclusă într-un program destul de neclar şi de metaforic (Teatrul Ziar), aflată cu doar un pas înaintea realităţii de tabloid provincial – are darul special de a intriga în permanenţă. Acesta e cuvântul corect şi nici o altă exprimare parţială nu i-ar putea lua locul.
De ce să scrii o piesă care să se bazeze, aproape cu obedienţă, pe textul jurnalului lui Mihail Sebastian? Asta nelămurea, mai mult ca orice, în cazul volumului publicat la Cartea Românească acum ceva vreme. De ce, iarăşi, să dai curs şi cursivitate unei probleme pe care emisiunile lacrimogene de televiziune şi anchetele din cotidiene o exploatează cel puţin la fel de potrivi? Tragedia personală neasumată a emigranţilor în ţările vestice e pe buzele tuturor şi – dacă facem un minim efort de sinceritate – în cartierul fiecăruia. Cazuri sfâşietoare – de genul celui relatat în ziarul Timpul de Gheorghe Bîtcă, de la care a pornit, de altminteri, povestea Oamenilor nimănui – găsim oricând destule, iar expunerea lor se poate lejer reduce la un simplu colportaj. La o conversaţie destinsă ori, cum spuneau latinii, la sermo vulgaris.
În fond, personajele lui Dumitru Crudu, alungate din lumea lor calmă pentru a munci la negru în Italia, evoluează sub tiparele locului comun: Alexandru, cel care, suferind de-o boală incurabilă, vrea să-şi scutească familia de o povară în plus; Vitalie, care, constrâns de o datorie faţă de un amic devenit peste noapte (şi peste graniţă) recuperator, ajunge să-şi prostitueze soţia; cele patru femei care nu câştigă mai nimic din dezonorantele ocupaţii profesate pe străzile Romei. Legitimate prin sursa publicistică, destinele lor nu se salvează, esteticeşte, de un anume aer de clişeu. Spune Crudu: „Totodată, textul meu se inspiră din sutele de reportaje şi anchete tipărite în ziarele din Republica Moldova şi din România. Pe lângă aceasta, şi poate în primul rând, textul meu se bazează pe o mulţime de istorii reale, care s-au întâmplat sau care se mai întâmplă, pe care mi le-au povestit unii dintre cei care au plecat peste hotare. Nu am inventat aproape nimic, doar am dezvoltat unele fascicule de viaţă. Eu nu am născocit aceste lucruri, ele sunt nişte produse ale realităţii noastre. Toate personajele din piesa mea au drept prototipuri oameni concreţi, care s-au născut în Republica Moldova.“
Dincolo de finalul înduioşător şi sec al acestei declaraţii, să încercăm, totuşi, să înţelegem acel frisonant şi individual „de ce“ care planează asupra Oamenilor nimănui. Primele argumente – pe care le veţi pasa, desigur, cu bună ştiinţă, dar nu şi cu bună-credinţă – ţin de stricta intenţie a lui Dumitru Crudu. Şi de programul lui, în linii generale coincizând cu cel al fracturismului. Anume că literatura e o formă de jurnalism de cursă lungă, în care mediul politic sau social condiţionează direct mesajul, că artificiile livreşti trebuie eliminate atâta vreme cât obturează autenticitatea. Dintr-un asemenea punct de vedere, scriitorul capătă profilul neobişnuit al unui psihoterapeut care se oferă pe tavă sau al unui foarte empatic entertainer de nişă.
Un alt răspuns posibil, decurgând tot de aici, dar oarecum pe marginea problemei, este acela că Dumitru Crudu nu se limitează să facă în scris ceea ce ar face un asemenea tip de autor, ci îşi impune şi îşi delimitează proaspăt cuceritul statut. Prin lipsă, prin exces, prin ambiguizare, cumva-cumva el e întotdeauna prezent în textele lui. În ce ipostază?
Ascultaţi vorbele unui personaj şi căutaţi să deduceţi, până la urmă, ce meserie are, dintre toate înşiruite, autorul piesei Oameni ai nimănui. Nu veţi prea reuşi, vă avertizez, decât dacă veţi avea în ochi ponturile servite anterior: „Atâţia medici, ziarişti, poeţi, actori, silvicultori, arhitecţi, agronomi, vânzători, cântăreţi, şoferi dorm în case părăsite, sub poduri, la gară, în parcuri, Marco. Împreună cu ei doarme şi Dumitru Crudu pe malul Tibrului. Sigur, atunci când are un euro ca să-i plătească lui Vasile chiria, ca acesta să-l lase să doarmă pe malul Tibrului. Atâţia profesori universitari spală maşinile, în parcări. Atâţia bibliotecari, de la care am împrumutat şi eu cărţi, sunt gunoieri ! Doctori în ştiinţe matematice tencuiesc pereţii, chirurgii, inclusiv chirurgul care l-a operat pe tatăl meu de hernie, cară mortarul, pictorii duc pizza la domiciliu.“
Sau lămuriţi-vă, din cuvintele aceluiaşi personaj, cum se face că, trei pagini înainte de căderea cortinei, piesa e deja terminată: „Despre mine au vorbit deja toate ziarele din Moldova. A scris şi Timpul, dar au scris şi alte ziare. Gheorghe Bîtcă a scris despre mine cum am plecat ca să-mi port singur de grijă atunci când am aflat că orele îmi sunt numărate. Dumitru Crudu a scris o piesă despre mine. Cât de iuţi mai sunt dramaturgii şi ziariştii ăştia.“ Atât de iuţi, am zice, încât se întrec pe ei înşişi. Aidoma particulelor cuantice.
În afară de insistenţa subtilă cu care Crudu ştie să-şi administreze conturul din ce în ce mai ferm al personalităţii de autor-verité, nu văd de ce ne-am lăsa – ca lectori lipsiţi de candoare ce suntem – tentaţi de întâmplările şi melodramele pieselor sale. Că Alexandru ajunge să îngrijească, pe bani mulţi, un bătrân hemiparezic şi totalmente ţicnit căruia îi povesteşte viaţa sa – atâta câtă mai e – este, bineînţeles, un detaliu expresiv. Că, spre final, rolurile se inversează, iar italianul alienat se vădeşte a se fi prefăcut nebun dintr-o enormă silă faţă de cei din jurul său, e o mutare cu adevărat formidabilă. El a fost singurul capabil să asculte totul, singurul îndeajuns de histrion încât să nu revendice încrederi fără acoperire emoţională , singurul care se ataşează şi care – în peninsula textului – se oferă pe gratis. Adică, îmi permit să spun, un fel de Dumitru Crudu.
Excepţionale poeme intimiste, cu o reţetă biografică şi cu ţintă identitară. Asta sunt piesele lui Crudu. Şi ale nimănui altcuiva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu