Mai mult decât Recursul la metodă, definitoriu pentru Alejo Carpentier, Paşii pierduţi, Curtea veche, 2008, mi se pare romanul magistral – de la „magie”, în consens cu teoria „realului miraculos”! – al scriitorului cubanez, dacă nu cumva al literaturii hispanoamericane. Chiar dacă nu el, ci discipolii săi mai tineri întru „realism magic” vor fi în-Nobel-aţi, rând pe rând, nimeni nu i-ar putea contesta statutul de patriarh.
O scriitură luxuriantă asemenea selvei în care se întâmplă mare parte a acţiunii, străbătută de numeroase trimiteri erudite la miturile fondatoare de varii origini, de la cele homerice & vetero-testamentare la credinţele populare ale unor triburi amerindiene repliate asupra lor însele, pe cât de barocă în expresivitatea formelor puse în mişcare, pe atât de riguroasă în arhitectura conceptului de ansamblu, cartea lui Alejo Carpentier poate fi comparata cu Catedrala Sagrada Familia din Barcelona, şi încă nu se ştie dacă punerea în ecuaţie a acestor două capodopere îl avantajează pe autorul Paşilor pierduţi sau pe Antonio Gaudi.
Fabula propriu-zisă e minimă: eşuat într-o căsnicie „de duminică” (ziua în care soţii se regăsesc în patul conjugal, mai mult din datorie, pentru ca apoi să se înstrăineze iarăşi: „Ruth se ridică în picioare şi mă trezii în faţa celei ce înceta să fie soţia mea, pentru a se transforma în protagonistă”), petrecându-şi restul nopţilor în braţele unei demimondene cititoare în zodii, Mouche, eroul narator primeşte brusc o ofertă de nerefuzat (căutarea unui instrument muzical primitiv) ce-l va antrena într-o aventură existenţială care capătă, pe parcurs, caracteristicile unei iniţieri. Aşadar, protagonistul se pomeneşte „pe şira spinării fabuloaselor Indii, pe una dintre vertebrele ei”, într-o lume unde „nu se contopiseră (…) popoare cu legături de sânge, ca acelea pe care istoria le malaxase la anumite răspântii ale mării lui Ulise, ci marele rase ale omenirii (…), care timp de milenii ignoraseră că trăiesc împreună pe această planetă”.
Cum e şi firesc într-un astfel de periplu, pe drum o întâlneşte pe cea care-l va readuce – în ciuda tuturor diferenţelor ce-i separă: „miile de cărţi citite de mine, ignorate de ea, (…) obiceiurile, superstiţiile, noţiunile pe care eu nu le cunoşteam” – la natura însăşi a relaţiilor bărbat-femeie, totodată urmându-l până la capătul călătoriei, unde eroul pare să fi câştigat raiul pe pământ: „Suntem doi, într-o lume diferită. M-am însămânţat sub smocul de păr pe care îl mângâi cu o mână de stăpân, şi gestul meu pecetluieşte fericita confluenţă a sângelui nostru ce s-a regăsit”. Sigur, s-ar putea opri clipa aici, trăind plenar „senzaţia primordială de frumuseţe, de frumuseţe percepută fizic (…) în mod egal de corp şi de minte”, dacă nu ar urma „căderea” în infernul civilizaţiei şi imposibila întoarcere la paradisul pierdut, odată cu Femeia ta – anume aşa se numeşte Rosario din clipa în care i se dăruie protagonistului –, pe vecie.
Emilian Galaicu-Păun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu