Cristina DICUSAR

Ziua de joi trecea ca un tramvai

Pe doua linii de politețe

Purtam ochelari

Iar cuvintele mele se loveau

De oameni ca de nişte ziduri

Şi ajungeau jos,

Să se aşterne ca o iarbă uscată.

Apoi.

Cădeau.

Suspendate de tavan

Ca nişte jucării de brad

Nişte tablouri

Transparente,

Rame.

Gândurile se încurcau.

Mi se părea că ochii mei erau

Agăţaţi de propriul meu trup.

Doar tăcerea - ca o broască ţestoasă

Se deplasa prin cameră.

Îmi venea să zic:

Atunci când secundele se prefac în trecut

Se renasc de fiecare dată.

Azi mă aflam într-un tablou

Ireal, ciudat, simplu.

Mă temeam să-i sparg ramele

Şi doar zâmbeam,

Mă prefăceam că-mi place,

Că în tabloul acesta mă simt mai plină ca niciodată.

În faţa unei imensităţi de cuvinte – mă pierd.

Mai bine tac.

Tăcerea e mai multă azi.