Pentru ca eseul memorialistic al lui lui Constantin Cheianu Sex / perestroika să fie cu adevărat excepţional, autorul ar fi trebuit să se debaraseze de una dintre liniile de subiect care traversează cartea, cea în care discursul despre sex se suprapune peste un discurs antisovietic, întrucât frivolizează  substanţa volumul său. Or, mizele cărţii sale nu ar trebui căutate în faptul că dezinhibarea sexuală o potenţase pe cea revoluţionară sau invers, ci în capitolele dedicate artei urii la moldovenii sovietici. Dacă ar fi să extragem doar acest nucleu ideatic şi am avea o carte extraordinară. Ca nimeni altul, Constantin Cheianu reuşeşte să arate cum moldovenii sovietici erau dresaţi să urască „ imperialismul american, capitalismul în general” şi pe „...disidenţii sovietici” dar mai ales, „ să dispreţuiască un popor numai pentru că vorbea aceeaşi limbă.”

Pentru moldovenii sovietici, zice Constantin Cheianu, „ România trebuia să fie un fel de „duşmanul numărul doi”, după imperialismul american.” De aceea, era un risc necugetat şi foarte periculos să zîmbeşti în direcţia României. Imediat cădea măgăreaţa pe tine şi, vorba lui Constantin Cheianu, „deveneai duşman al poporului moldovenesc (implicit, sovietic), nici mai mult, nici mai puţin, şi s-a zis cu cariera ta, s-a zis cu liniştea, cu sănătatea.”

Televiziunea, mass-media, manualele şcolare, orele de cultură politică, romanele, poeziile, spectacolele de teatru, cîntecele, toate împreună îi învăţau pe moldovenii sovietici să considere România un fel de „gunoi duşmănos”, după cum îşi aminteşte Cheianu, care susţine că „în spaţiul informaţional moldav era obligatoriu ca periodic să fie răsturnată cîte o cisternă de zoi peste România.”

Ba mai mult decît atît, cei care doar pronunţau numele ţării vecine deveneau suspecţi în ochii kaghebeului. De aceea, zice Constantin Cheianu, „cuvintele „român”, „România” şi toate derivatele lor erau sinonime cu „nenorocire”. Cînd le rosteai, dădeai de naiba.”

Constantin Cheianu îşi mai aminteşte că cei care încălcau aceste interdicţii interiorizate erau trimişi la ospiciu.

Cei care urau cel mai tare imperialismul american, Europa, capitalismul, dar şi România se bucurau de cele mai mari onoruri în Uniunea Sovietică. Poeţii care propagau în poeziile lor o ură acerbă faţă de România deveneau academicieni, erau recompensaţi cu premii de stat, li se dădeau pe gratis apartamente. Pentru a reface şi mai bine atmosfera înveninată din acea perioadă, Constantin Cheianu îşi aminteşte că un scriitor mediocru devenise faimos şi fusese făcut Erou al Muncii Socialiste doar de aceea că, afirmă Constantin Cheianu, „într-un poem de a-l său rimase „România” cu „pîntecăria””.

Raţiunea de-a fi a Republicii Sovietice Socialiste moldoveneşti, susţine Constantin Cheianu, consta în „ura faţă de România”.  

Este clar pentru toată lumea care erau mobilurile urii, dar e de neimaginat faptul că aceasta putuse lua nişte proporţii cosmice,  scoţînd din uz fondul neologistic al limbii. Constantin Cheianu îşi aminteşte că fusese luat în furci de profesorul său de la şcoală care-l bănuia de antipatii sovietice doar pentru că folosise într-o compunere cuvîntul „incomensurabil”.

Într-un cuvînt, cartea lui Constantin Cheianu monografiază foarte reuşit modul în care ideologii sovietici încercaseră să-i facă pe moldovenii sovietici să se urască, în cele din urmă, pe ei înşişi.