Vintilă Horia – Moartea morţii mele

       Puţină lume ştie astăzi că începuturile prozei lui Vintilă Horia stau sub semnul fantasticului. După ce debutase literar cu poezie în „Revista Colegiului Naţional Sf. Sava”, în 1932, trecând apoi la „Raza literară”, „Gândirea”, „Sfarmă Piatr㔺i la alte reviste, Vintilă Horia, care semna încă atunci cu adevăratul său nume, Vintilă V. Caftangioglu, se integrează curentului literar de la „Gândirea”, în coloanele căreia se afirmă atât ca poet, cât şi ca eseist şi prozator. Afinităţile faţă de revista lui Crainic nu ţin de circumstanţă, cum s-ar putea crede, ci de esenţa spirituală a eului său profund, care găseşte în credinţă, tradiţie şi autohtonism principalele coordonate pe care generaţia sa ar trebui să evolueze, fiind convins, până târziu, în perioada exilului, că revista a jucat un rol de prim rang în literatura română interbelică, de unde şi încercarea sa de a o reînvia la Madrid împreună cu Al. Busuioceanu. Chiar dacă proiectul acesta nu a putut fi transpus în practică, nu e mai puţin adevărat că Vintilă Horia îşi datorează rotunjirea creatoare ambianţei de emulaţie ideatică şi valorică a prestigioasei reviste, urme vizibile ale contactului său cu spiritualitatea ortodoxistă putând fi depistate în toate sectoarele în care şi-a desfăşurat activitatea şi chiar în motivaţia interioară a actului creator.

MIRCEA POPA