Dan Coman: “Cind scriu e altceva. Combinatie la limita de placere pura, spaima violenta, delir si forta”

 

Elena Vladareanu

 

Dan Coman. Recunosc, cum i-am spus si lui de altfel (vezi mai jos), aveam mari emotii cu interviul acesta. Pentru ca, intr-adevar, stiam si eu interviuri cu “raspunsuri in doi peri”, pentru ca nu e simplu sa-ti intervievezi colegii, mai ales daca ii admiri. Imi amintesc bucuria si emotia cu care am citit, acum – o, Doamne! – deja cred ca vreo zece sau aproape zece ani, Anul cirtitei galbene. Cam asa si acum, cind oricum nu mai citesc atit de mult, cind aproape nu mai ies din casa si nu mai vad oameni, cu Parohia.


Cind ti-am scris sa te intreb daca vrei sa facem acest interviu am fost cit pe ce sa adaug “interviu serios”, dar m-am abtinut. Timp de mai multi ani ti-ai cultivat o anumita neseriozitate – daca suna prea tare, imi cer scuze, nu gasesc un alt cuvint mai potrivit. De exemplu, cind erai invitat sa citesti, citeai unul si acelasi poem care incepea asa: “tulbur peste masura. nu cunosc pe nimeni care sa-mi reziste”. De ce dintre toate posturile artistice ai ales-o tocmai pe aceasta?

Nu m-am gindit niciodata asa la lucrurile astea. Sa ai strategii de functionare intr-o lume literara ca a noastra mi se pare total lipsit de miza. Dupa cum o miza mult prea mica mi se pare orice altceva in afara cartii deja scrise. La ce bun s-o mai explici? Trebuie spus totul acolo, intre paginile alea. Restul e inutil.
Da, inutil. Stii prea bine, Elena, nu mult dupa ce ai terminat de scris totul pare o cacealma. Un esec fara margini. Cu atit mai greu de suportat cind e vorba de o carte gata tiparita. Nu-ti mai vine sa re-citesti ce-ai scris. Sau, daca o faci, ti se pare, in cel mai bun caz, incoerent. Mie, unul, asa mi se intimpla. De aceea, la lecturile publice, de exemplu, prefer sa citesc ceva foarte scurt, poemul acela de exemplu – il alegeam mereu pentru ca-i facea pe oameni sa chicoteasca. Sa schimbe priviri. Sa rida. Pai si-atunci, daca abia suport sa-mi mai citesc versurile, de ce accept sa mai particip la astfel de intilniri? E cum nu se poate mai simplu: da, textele mele (imi) sint insuportabile, dar e o mare bucurie sa poti asculta poemele celorlalti. Asta ma incinta. Admir fara ezitare ori de cite ori am ocazia. Astfel de lucruri nu se rateaza, de aia accept. Poemele tale le poti rata, dar pe ale altora nici gind. Pentru ca aduc placere. Marea bucurie pe care ti-o aduce scrisul altora, nefericirea aia patetica pe care ti-o aduce propriul scris. Dar asta se stie de mult...
E adevarat, ai denumit-o bine, cred ca despre neseriozitate e vorba. Dar cum poti sa ramii serios cind te lauda cineva? Cartile mele de poezie au avut parte (ce ghinion!) de foarte multe laude. Cum sa reactionezi la asa ceva? Eu, unul, n-am putut decit sa incerc eschivarea. La interviuri am raspuns in doi peri, la discutiile serioase am inceput sa bagatelizez ce-am facut. Da, am fost si sint total neserios cind vine vorba de textele mele. Cind vine vorba despre structura, ritmul, unicitatea lor. Nu (ma) pot teoretiza pe dupa gard, vorba aceea. Nu ma intereseaza. Ma amuz, atita tot. Nu si cind scriu, atunci e altceva. Cu totul altceva. Combinatie la limita de placere pura, spaima violenta, delir si forta. Teribila forta pe care o simt cind scriu poezie. Nu m-am vazut niciodata din afara in timp ce scriu, dar sint convins ca depasesc opt metri in inaltime si ca atunci cintaresc mai bine de zece tone, iar lumina din cap depaseste cu mult capul acela de barbat tinar aplecat deasupra unei hirtii.
E mult mai usor sa reactionezi la criticile negative. Cei care scriu asa despre tine n-au inteles nimic. N-au citit atent. Au ei oamenii lor pe care vor sa-i aduca in fata. Jocuri, coterii.
Cum sa ramii serios in situatia asta??

Primul tau roman, intitulat chiar Irezistibil, in zona poemului amintit mai sus, avea si un rol hagiografic: zugravea (o parte din) viata unui scriitor irezistibil, Dan Coman bineinteles. Cum a inceput acest rasfat egolatru?
Imi amintesc o intimplare de acum multi, oho, cit de multi ani! – cred ca una dintre primele dati cind l-am intilnit pe Ion Muresan. Eram la Nasaud, indragostit lulea de fata directorului de la Casa oraseneasca de cultura, scriind zece poezii pe zi, bind sucuri de la Tec, neintelegind nimic din ce mi se intimpla. Acolo, intr-o salita a Casei de cultura, Muresan fusese invitat la o lectura. Dupa citit, traditionala parte a doua – masa si dansul. Nu mult dupa aperitiv (sau o fi fost dupa supa?), Muri s-a apucat sa recite. Hai sa vedem daca ghicesti despre ce e vorba in poezia asta, facea el catre director. Si, ridicindu-se de pe scaun si balanganindu-se, incepea sa recite. Pai asta, clar, e o poezie de jale, zicea sigur pe sine directorul dupa ce poetul termina de interpretat cite un superb poem de dragoste. Tin minte ca ore in sir dupa unul dintre poemele astea (pina mult dupa friptura) Muresan a incercat sa-l convinga, luind vers cu vers, metafora cu metafora, ca e vorba de dragoste acolo, nicidecum de jale. Vezi, zicea cind epuiza toate argumentele, acum te-ai lamurit ca e despre iubire? Directorul se intorcea spre mine: “Ma, tu ce zici?”. “Pai, cam de dragoste, nu?”, ziceam timorat, lasind-o de mina pe fata lui care chicotea. “Hai, Muresane, mai citeste-l o data”, facea directorul. Si la capat: “Ma, voi, poetii, habar n-aveti despre ce scrieti! Pai asta e clar o poezie de jale, cum naiba nu va dati seama?”.
Asa am patit si eu cu Irezistibil. Un text despre limite, despre neputinta, despre esecul poeziei, al propriei poezii. Despre cum speri din tot sufletul ca scrisul sa fie salvarea – si cum ajungi sa intelegi ca scrisul nu salveaza absolut nimic. O carte careia i-am zis roman, dar care e un mic manual de utilizare a scrisului. Propriul meu ghid prin cartile mele. Cred ca orice se poate spune despre textul acela, numai ca e un rasfat egolatru nu. Dar n-o sa fac nicidecum ca Muri atunci, la Nasaud. N-o sa mai incerc sa explic.

In Irezistibil ai plasat cu buna stiinta personaje reale si plauzibile in situatii uneori neverosimile, cum este relatia irezistibilului Dan Coman cu Zinke, administratora centrului de rezidenta de la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart. Am observat si ca ai schimbat numele (unor) persoane(lor) reale. Care au fost limitele de care ai tinut cont?

Singurele limite de care (trebuie sa) tin cont atunci cind scriu sint limitele mintii mele. Care, ciudat, cu fiecare noua carte, in loc sa se largeasca, se ingusteaza tot mai mult. Irezistibil e, in fond, o confesiune. Si confesiunile scot la iveala lucruri greu de suportat altfel decit in carti.

Irezistibil a fost scris in Germania, in timpul rezidentei de la Akademie Schloss Solitude, unde aveai de gind sa scrii poezie. Cum ai ajuns la proza?

Sint un mare admirator al prozatorilor. Ma uimeste si ma incinta mereu capacitatea asta extraordinara a lor de a spune povesti, de a face oamenii sa se miste, de a stinge (cind si cum trebuie) o lumina intr-o camera. N-as putea sa fac asa ceva. N-am instrumentele necesare. Nu vad. N-am rabdare sa duc rindul pina la capatul paginii. Pe mine ma intereseaza sincopa. Ceea ce nu trebuie spus. Partea de mijloc a intunericului. De aceea cred ca n-am ajuns la proza. As vrea eu, dar mi-e imposibil. Irezistibil si Parohia sint, pentru mine, texte intermediare, un absolut necesar exercitiu ca sa-mi revin, sa ajung iar in zonele acelea tulburi ale poeziei.

Citit dupa Irezistibil, Parohia este un text mult mai simplu, mai curat, mai proaspat. Dupa cosmopolitismul din Irezistibil, Parohia e un text aproape bucolic. De ce ai ales un sat pentru intimplarile din acest al doilea roman?

Pina la 25 de ani am trait intr-un sat, n-aveam unde altundeva sa plasez o asemenea parohie. De fapt, m-am gindit sa scriu un mic eseu despre dragoste si despre manifestarile ei in mediul rural romanesc de la inceputul anilor ‘70. Cum insa n-am inteligenta necesara ca sa scriu eseuri, am organizat totul in mici texte difuze, un fel de fragmente inguste cit o ulita, fragile ca un gard din dranita si moi ca o burta de cal obosit.

In Irezistibil era descrisa in detaliu o inmormintare. E drept ca la un moment dat se afunda in suprarealism, dar pina la un punct era foarte veridica. In Parohia exista o nunta, la fel, descrisa detaliat. De ce ai tinut sa ai aceste momente in cele doua carti? Stim ca, de exemplu, cinematografia romaneasca a mizat mult pe exotismul celor doua rituri.

Nu m-au interesat deloc riturile. Expunerea lor. Exotismul lor. Sint inca un om viu, iar printre multele lucruri care marcheaza un om viu se afla si cele doua. Si-ntre cele doua se afla o mare intindere de cafea pe care cine e destul de interesat o poate atinge pret de citeva secunde.

In topurile literare de acum citiva ani erai deseori mentionat ca fiind cel mai important poet roman din noua generatie. Ultimele doua carti ale tale sint de proza. Mai mult, Irezistibil este si despre poezie sau, mai degraba, despre esecul poeziei. Cum te raportezi in momentul de fata la poezie?

Dintre toate formele scrisului, poezia mi se pare, vorba lui Naum, floare la ureche. E singura care ma multumeste. Singura de care ma pot apropia cu adevarat. Cea mai mare bucurie pe care mi-o poate aduce gestul acela atit de deplasat – de a ma apleca inca de la 4 dimineata deasupra unei hirtii.

Cum a fost debutul?

Am avut mare noroc. Am trimis manuscrisul la concursul Aurel Dumitrascu, am cistigat. A fost publicata cartea. Am inceput sa citesc tot mai des revistele literare. Am aflat de la televizor ca am primit premiul USR. M-am imprietenit cu oameni minunati.

Exista o legenda, cum ca scrii doar intre 4.00 si 7.00 dimineata. Esti atit de disciplinat cind vine vorba de literatura?

Sint foarte disciplinat, da. Adica port mereu in geanta un caiet si-un pix, o carte de poezie si macar un pachet de tigari rezerva – iar asta e singura disciplina a scrisului pe care o cunosc. Lucrurile se schimba, e drept, dar ce e in geanta – nu. De exemplu, cartile de poezie le-am scris noaptea. Pe atunci aveam vreme berechet sa dorm a doua zi, sa-mi revin. Odata cu aparitia copiilor insa, totul s-a schimbat radical. Abia mai apuc sa termin de spus povestea de seara. Oboseala, o tot mai lunga oboseala. Deh, peste zi alergatura, cintece, topaituri, tinuta serioasa la scoala, zimbete oficiale, mimarea a fel de fel de interese... Pun ceasul sa sune la 4, da, in fiecare dimineata. Fac repede cafea, dau perdeaua la o parte, ma uit pe geam. Nu ma trezesc musai ca sa scriu. Mai degraba ca sa pot fuma in liniste. Sa ma gindesc la prietenii mei, imprastiati care-cum. Sa verific lucrurile din geanta.

Cafeaua este una dintre temele-fetis ale scrisului tau. Ce este cu aceasta cafea? Ai vreo reteta secreta?

Nu debutasem, nu-l cunoscusem inca pe Iustin Panta, dar am dat de Familia si echilibrul indiferent. Pe ultima coperta – o poza cu Iustin, evident intr-o dimineata, nu mult dupa trezire, cu o ceasca mare de cafea in mina. Fotografia asta a declansat totul. La noi in casa, pe atunci, nu se bea cafea. Nu stiam cum se prepara, cite lingurite trebuie puse in apa din ibric. Nesul nu-mi placea. Incet-incet am inaintat tot mai mult in lichidul acesta minunat. Am inceput sa invat. Mereu cu Iustin din poza aceea in minte.

Singura reteta pe care o cunosc e ca intotdeauna prima cafea a zilei (una, doua sau mai multe cesti) o bei singur.

In Parohia, la finalul meselor se serveste fosfarin. Ce este fosfarinul? Un medicament?

Cine are acum in jur de 35 de ani n-are cum sa nu-si aminteasca: cea mai buna budinca din lume. Fosfarin. Nu se gasea decit la farmacie, nu se prepara decit simbata – si se minca obligatoriu inainte de “Teleenciclopedia”. Habar n-am daca era medicament sau nu, stiu doar ca de atunci nici o budinca n-a mai fost indeajuns de buna ca s-o concureze. Luam bolul si mincam incet, cit puteam eu de incet, sperind sa nu se mai termine niciodata. Asa am sperat si cu poezia, si cu entuziasmul, si cu dragostea. Asa o sa dispara si ele, pe nesimtite, ca Fosfarinul.

Un interviu de Elena Vladareanu  publicat in Suplimentul de cultura