sâmbătă, 29 iulie 2017

Rodica GOTCA

Douã tãlpi Se desprind din tãlpile fictive, Adiționale umbrei noastre Şi o iau razna Deasupra lor se întinde leneşã frica De durere De pierdere De schimbare De plecare De rupere dintr-un pãmânt. Frica pe care n-o cunoaştem, Exact cum nou-nãscutul nu o cunoaşte când rupe placenta. Douã tãlpi care nu lasã urme, Se tot saturã şi înjurã Sãrãcia Alcoolicii Bolnavii Sinucigaşii Analfabeții Emigranții
şterse din cadranul imaginilor sepia. Pãmântul ce-l frãmântãm zilnic, Ne înghite ca o mlaştinã orice mişcare, ne Asurzeşte vis-a-vis de tãlpile mele
adorm cu grandoarea unor deziluzii necertificate încã. Le pun lanțuri socio-profesionale. Le gâdil cu grilaje înflorate. Sunt neumblatã prin lume Nu-mi port tãlpile. Îmi place sã le admir. primãvara la soare le bat una de alta. Suntem noi. Şi la sigur că o să ne întoarcem vreodatã.


O poezie de Rodica GOTCA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu