miercuri, 12 iulie 2017

Ștefan BAGHIU

În astfel de zile mă retrag

Poţi să te mişti în voie pe străzi,
forţând retragerea în zilele caniculare,
parte din atmosfera asta îmbolnăvitoare,
cu zâmbet prostesc şi ţigări stinse de ziduri.
În oraş e concert şi stau oamenii rânduri –
atmosfera asta întâmplătoare,
când cântă Andreea Bănică.
Marea evoluţie se vede doar după căderea nopţii,
coborând scările în spirală
până în fundul Boiler-ului.
Urlau europenele sub motorul de 200 de cai,
pentru amintirea unei alte seri călduroase
cu muzică şi înghesuială şi transpiraţie rece pe terase,
cu muzică şi înghesuială şi briză de sare,
cu muzică şi înghesuială şi ochi injectaţi,
săriturile de pe dig,
amintirile aceleiaşi seri de căldură
cu muzică tare şi înghesuială şi ură,
cu muzică tare şi înghesuială şi vânt uscat,
cu muzică tare şi înghesuială şi oboseală,
multe alte seri de tortură,
cu muzică proastă şi dans brownian,
cu muzică proastă şi dinţi încleştaţi,
cu muzică proastă şi înghesuială şi ură, de fapt.
Văd spectacolul imens pe care îl pregătisem,
unde mi-am ratat intrarea.
Acum, când am ajuns atât de târziu,
în apropierea unui altfel de sfârşit,
în muzică de cameră şi body-language,
nu mai pot face nimic altceva
decât să mă prefac, zâmbind,
că oraşul ăsta văzut de sus mă linişteşte
şi mă ajută să mă calmez. Marota depresiei,
livezi trecând indescifrabil pe lângă geamul maşinii,
plimbări în derivă,
unde ne-am arătat sexul şi am râs,
unde stă centrala părăsită.
În astfel de zile mă retrag,
obosit după atâtea întâmplări străine
şi după ce am avut grijă
să fie totul la locul potrivit.
În astfel de zile mă retrag,
forţat de nevoile mele chimice,
de criza spirituală pe care o prefacem cu toţii,
gândindu-ne de fapt la viitor.
În astfel de zile mă retrag,
şi par atât de hotărât şi de sigur,
atât de singur şi nehotărât,
atât de nemaivăzut şi interesant,
încât sigur
va fi un spectacol pe cinste.



Spre Sud, la Lăceni

Am ascultat pădurea electro,
rave la minus 20 de grade în ultimul sac de dormit.
Insomnii pentru cei norocoşi,
extasy pentru cei cu sistemul limfatic
ciuruit de adrenalină,
miopie axială,
keratectomie fotorefractivă
şi hipnoză pentru idioţii electro,
care au pornit maşinăria porno
la Lăceni.
Acolo s-a prizat de se-nfiorau
studenţii Erasmus slăbănogi,
care au găurit urechile iubitei,
doar aşa încăpea acolo
flash-ul de lemn, conic,
care au bătut tatuaje
pe gâtul iubitei,
this is it!” –
gaura în urechea iubitei,
flash-ul porno al iubirii între adolescenţi,
sânii tari acoperiţi cu flori japoneze
alb-negru, acolo scrie Gabi.
Marea evoluţie se vede doar după căderea nopţii
în halele părăsite, în pădurile electrice.
Acidul va pune stăpânire pe platane,
vor compune ultima muzică
pe care se mai poate dansa,
iar eu voi rămâne sedat până dimineaţa în clubul Goa
un pahar de vodcă vibrează mereu pe boxe.

Ne-nghesuiam câte optzeci în camera cu ură,
ritmuri de tobe şi ecouri nocturne
m-au lăsat gâfâind greoi, bolnăvicios şi atât de obosit.
Priveşte-mă acum, departe, în cârje,
testând un nou tic nervos pe care să-l adopt
şi seara, când totul se-arată cum e,
mă pot atârna de cele mai la modă temeri:
că timpul pe care l-am pierdut
(chiar dacă spun mereu, tuşind,
că nu regret nimic din ce-am făcut)
nici măcar nu a fost al meu.

Abia atunci totul revine la normal,
când trec prin faţa ochilor mei
străpunşi de neoane şi leduri din panouri publicitare
tot felul de anunţuri întâmplătoare,
care mă calmează,
„da, asta e lumea cu care m-am obişnuit”.


Ceva din chimie
(poemul abrupt)


Trăiesc, se poate spune, între lucruri mărunte făcute stângaci,
trăiesc între lucrurile mele mărunte,

nu în cărţi şi nu cu muzică,
câteodată chiar în tristeţe şi în plictiseală,
într-o lume în care ritmurile drone invadează cu terasele pline.

Nu mai ştiu cine spunea şi-avea dreptate oarecum,
că viaţa-i spectaculoasă orice-ar fi,

mai ales de când am văzut bucata
lui Lioret, care a făcut valuri
cu proiectul lui despre suferinţă.

Nu în apropierea nopţilor de pastile, am inima slabă
şi drogurile sunt periculoase pentru cei ca mine,

nu în apropierea fericirii,
poate odată doar un fel în care apetitul
şi-a spus cuvântul între prieteni vechi şi adolescente naive,

dragostea care s-a şters a doua zi,
când îşi culegea hainele şi încă nu găsea cum să plece,

dragoste copleşită de vârsta
şi de lipsa ei de eleganţă.

Dragostea ca în filme,
cu reguli de mişcare stricte şi cadre largi,

care ar prinde şi petrecerea din restul casei, ar intra
şi petrecerea euforică şi tandră,

cu dansuri corp la corp, ar intra în regie
feţele seduse şi îmbrăţişările, laolaltă cu scenele dure.

Mi-aş putea aminti toate astea într-o plimbare cu bicicleta,
seara, pe malul canalului luminat de terase,
şi m-ar cuprinde nostalgia,

momentul ideal pentru o scurtă revenire la realitate,
un bun moment să gândeşti la viaţa scurtă şi cuprinzătoare,

„să nu te temi să-ţi aduci aminte”, să nu te temi, Adi,
să-ţi aminteşti ce ai făcut, cum îţi revine în minte deseori

şi spui că face parte din interminabilul scenariu,
regizat de undeva de deasupra staţiunii
şi calculat la montaj.

Vei trece prin momente de remuşcare,
pentru că altfel
nu ai cum să afli ce mare mister ascunde viaţa ta.
Un mister dincolo de singurătate – care
e o formă de autocunoaştere atât de bună – dincolo
de întâlniri sporadice
şi dragostea grăbită sub sălciile liceului,
dincolo de prietenia nesigură a colegilor de grupă.

Viaţa ta ca o panoramă deasupra Clujului,
de unde vezi sediul de sticlă al băncii

şi râul pe care îl privim de multe ori,
un cadru ideal pentru planuri de viitor şi şanse ratate,

un moment bun să îngâni o bucată scurtă din First light,
care îţi varsă durerea peste tot prin corp – lasă! –
clătinatul uşor al râului şi amintirile tale
vor fi un scurt moment de delir.

Aş fi vrut să rămân acolo multă vreme,
să-mi deschid simţurile şi păream extatic şi penibil.

Este o legătură între inimă şi creier
şi nu ştiu ce am intoxicat mai tare astă seară.
Este ceva în limfă,  în corpul ăsta plăpând
dar puternic în restul zilei,

„ce vrei de fapt?” a întrebat apoi şi,
dezbrăcându-se de bluză la fereastră,
unde lumina a arătat-o în sfârşit atât de epuizată,
unde faţa ei era supraexpusă şi banală, acolo am văzut-o,
şi m-am gândit că viaţa asta nefericită
mai e şi lungă uneori, mult prea lungă pentru noi.
Pentru că noi nu ne-am iubit decât la nevoie,
sub ritmuri dub agresive,
pentru că nu ne-am minţit niciodată
şi ar fi fost nevoie uneori de asta. Îţi amintesc,
unora le ia o viaţă să înţeleagă că dragostea adevărată
e o înţelegere că atunci când suntem singuri
ne putem gândi unul la celălalt şi
ne vom linişti.

Am, totuşi, o ultimă întrebare,
ceva din chimie
care ar putea să rezolve, cum
toată fericirea asta
a venit odată şi apoi a rămas acolo
şi nu mi-o mai amintesc.



În mijlocul unei mulţimi care dansează


„Ce gânduri împrăştiate ai!” spun,
sorbind din ceaiuri, au ochelari de soare
negri pe terase la Gatsby
şi leagănă mereu piciorul suspendat.
S-au plimbat pe zidul cetăţii vechi apoi,
au pozat pentru un fotograf amator, Sergiu,
care le-a făcut să pară apetisante
cu un deget pe buza de jos
strângând în braţe ca proastele
câte un ghiveci din parcul public.
Da, au văzut cum e cu arta fotografică,
iar Sergiu şi-a luat plăcere apoi,
într-un moment de singurătate,
lângă o bibliotecă şi un geam deschis,
din deliciul diafragmei.
Le-am văzut deja femei în şcoala generală,
sau, vrând să pară mai mari,
cu tocuri şi decolteuri pentru sânii
care nu şi-au căpătat forma încă,
dar au să ajungă prin băile petrecerilor de apartament.
O să se holbeze pe fereastra din balcon
un băiat de unsprezece ani, blocat ca la scenele tari,
mâini care vor să strângă sâni
şi picioare care tremură
în poziţii nefireşti pentru tot corpul.
O să viseze noaptea colege de unsprezece ani,
o să îşi amintească de singura femeie
care a făcut dragoste pe o maşină de spălat,
da, o să mi-o amintească pe Petra,
care te învârţi în jurul meu ca şi cum
aş fi unul din următorii, săruturi grele,
miros greu de salivă pe care nu îl suport,
deşi îl provoc și eu după atâţia ani
de fumat ţigări cu filtru portocaliu,
te pot dezbrăca imediat,
strângându-te de maxilar,
cum am văzut în filme
şi tu ai rămâne inertă
şi mirată, „Ia-mă!”.
O să mi te amintească
printre copile de unsprezece ani,
gânduri fotografice care urlă în finalul masturbării
şi sparg liniştea, nimic nu face mai mult rău
decât gândul că asta e moarte curată, de fapt, pentru un băiat
prea mic ca să poată să înţeleagă
sălbăticia de pe Animal Planet,
pozele masacrului din Kosovo,
imaginile pornografice ale câtorva femei
dorite de marea planetă.
„Eu nu mă uit la televizor!”,
dar nu minţi, Petra, ştii prea multe şiretlicuri
ca să nu fi văzut tone de scene regizate prost
în case americane,
cu femei care iau în mână sexul şi îl ocolesc apoi
doar ca să se întindă pe pat.
Nu minţi, Petra, ai tehnică,
insişti prea mult ca să vrei
doar să experimentezi nişte chestii normale,
ai deja un crez când faci dragoste,
că o să ne ţinem în braţe după,
mi-ai sugera asta,
închizând ochii o să ajungi la Trabzon,
printre ierburi orientale
şi animale cu guri mari care şerpuiesc pe lângă pietre,
o saună e camera noastră în momentele
în care mă muşti şi transpiri. Te văd, Petra.
te văd în mijlocul unei mulţimi care dansează,
te văd aşteptând, în mijlocul unei mulţimi care dansează,
eşti toată numai Zara
şi împingi cu moaca dezgustată pe cei care,
dansând, se bagă cu spatele în tine, te văd în mijlocul unei
mulţimi care dansează şi ştiu ce mişcări de bazin ştii,
poţi produce un adevărat fiasco hormonal în băieţii
care nu au atins încă sexul tău,
care te vor pentru misterul de dincolo
de Zara, în Tonique,
unde kaleidoscopul încă e la modă,
atmosfera penibilă de anii ’70,
care te distrage câteva minute de la dorinţele stupide,
plimbări în pădure sau pe marginea barajului,
unde nu e ca şi cum ne gândim
de fiecare dată să ne aruncăm. Nu, te văd
în mijlocul unei mulţimi care dansează şi
îmi placi.
Trebuie să fie mare dezamăgirea
când te întorci acasă în taxiuri singuratice,
mai e şi teama ta de viol pe care nu o recunoşti
când suntem la masă cu alţii şi te prefaci
că nu ai ce păţi niciodată, dar întreab-o pe săraca,
au violat-o trei taximetrişti în pădure, pe Cozla,
se vedea panorama oraşului
cu toate luminile stinse la ferestre
şi maşini pe şoseaua către Bacău.
Ne-am îngrozit
şi am plecat capul când am auzit, ne-am îngrozit
şi nu am mai vorbit despre asta,
cum nu am mai vorbit despre ea,
a primit trei băieţi la revelion,
sacrificând momentul pentru unul singur din ei,
care şi-a adus şi prietenii.

Te văd în mijlocul unei mulţimi care dansează,
e prea mult să decizi de pe acum ce va fi peste câţiva ani,
dar te plimbi pe malul Cuiejdiului până acasă dorind
în fiecare zi altceva.
Adunate, zilele noastre nu fac doi bani

Nu trăim nimic de la o vreme – nici măcar în comun.
Adunate, zilele noastre nu fac doi bani.
Prietenii îşi văd de viaţa lor, noi de a noastră,
dar ceva s-a ratat în toată mişcarea asta imprudentă.
Spontan am ajuns unul lângă altul,
cum şi ţie îţi place să crezi,
departe, dezamăgită şi prostuţă îţi faci speranţe.
Nu e nimic, asta te poate salva uneori
şi mă bucur că trăim amândoi zilele astea de febră,
când nimic nu face sens
şi e greu să nu fii egoist şi melancolic,
chiar şi cu riscul de a ceda primelor semne de afecţiune.
De a arunca în spate
una din poveştile noastre de film, scenariul nostru
adus în faţa unui public adormit şi prost.
Nu trăim nimic de la o vreme,
nici tu în Scheveningen, nici eu, oriunde voi umbla cu imbecili
şi ne place să credem că ne iubim.
Dragostea noastră e o amintire porno.
Dragostea noastră e că nu trăim nimic de la o vreme
şi parcă niciodată nu a fost altfel. Dragostea noastră
ne împiedică să ne sunăm. Ei, uite, voi face primul pas,
cu versul meu lung, care e ca o discuţie interminabilă
purtată cu tine faţă în faţă
şi nu ezit să-ţi pun că nu sunt trist, ci chiar bucuros
că pot să scriu, că pot să scriu cu aerul de siguranţă
şi că nu dau înapoi de la nimic.
În fond, nu trăim nimic de la o vreme
şi suntem la fel de apropiaţi.
Inima ta bate în tine mai tare după marijuana.
Am trăi uşor într-una din casele mici din port,
încă nu e târziu, dar vom lăsa lucrurile să meargă de la sine,
cum spuneam – şi eram amândoi de acord – că timpul nostru
s-a cam dus.
Ştiu ce ne rezervă viaţa: un viitor anost
pe care îl aştept liniştit, pentru că deseori se arată spontan.
Casa noastră, o mare prostie,
bătrâni, înconjuraţi de grădinile touch-screen,
retardaţi tehnologic şi mărunţi.
Filmul nostru inexistent şi ostentativ,
o palidă impresie despre lume,
un colţ neimportant de umanitate
în lentoarea bizară a omenirii. Nu contăm, Petra,
şi asta mă supără cel mai tare: cea mai importantă dovadă
că mergem, totuşi, undeva, pierdută din neatenţie
pe plajele nesfârşite din Neptun. Acolo ai spart chiuveta,
iar astăzi, când nu trăim mai nimic de ceva vreme,
putem jura că nu totul a trecut fără rost.
Doar lumea din jurul nostru,
care nici nu prea a ajutat la ceva,
dar nici nu a încurcat: a trecut,
nepăsătoare şi violentă,
anemică şi plictisită, iar noi ne-am văzut de-ale noastre,
nefericiţi, epuizaţi, ne amintim astăzi toate astea şi râdem.
Adunate, zilele noastre nu fac doi bani.



Poem despre canal 

Viaţa e în sfârşit suportabilă,
ca în filmele lui Jacques Maillot,
în care am trăit ca un naiv.
M-am zbătut
pentru dragostea personajelor in limbo
şi aş fi vrut să se termine altfel. Astăzi
am bătut străzile în căutarea unui loc
unde să nu cunosc pe nimeni
şi să-mi fie uşor să intru în vorbă. Nu mi-a fost.
Mi s-au oferit câteva fumuri de canabis
în holul cinematografului.
Bucuros, întorcându-mă acasă, am vomitat
şi am rămas ţintuit de zid. Atunci
a început să se audă la terasă
o piesă foarte lentă,
încurajându-mă să renunţ
la plimbările pe malul canalului,
canal negru şi abrupt şi rece, cu terasele-ponton
ale staţiunii, de unde vine muzica asta crudă.
Nu e nimic de salvat în lumina palidă a străzii,
singurătatea e lungă şi liniştită,
poezie, filme, tone de poezie proastă,
în camera luminată discret,
pentru o singură amintire măruntă
şi neimportantă în viaţa de zi cu zi.
M-am văzut în Tape,
nu am ieşit din cameră cu zilele
ca să înţeleg ceva din catastrofa existenţială
a personajelor închise într-o cameră de hotel. Nu era niciuna.
Nu am găsit nimic impresionant
în sonetele interminabile ale poeţilor americani,
il mestiere di vivere inutilă.
„lasă, Ştefan,că te-ai şi distrat!”, un lucru cinstit,
adolescenţii plajelor ăstora noaptea
par în beţia lor lipsiţi de griji.
Sub efectul substanţelor,
sub laserele desenând cercuri pe feţele fetelor excitate
de mişcarea ritmică şi de mirosul de transpiraţie rece
păream că mă bucur, odată cu seducţia,
odată cu abandonul oamenilor, dansând pe plaja în travaliu,
sub cerul care nu se mai vedea de fum.
Aici mi-a plăcut să cred că Occidentul
are o tristeţe aparte, suferă de singurătate
şi de boala depresiei, cum au arătat statisticile recente,
în Suedia sinuciderile cresc
la trecerea în al şaselea anotimp.
La Göteborg, peste punţile largi ale vapoarelor,
ideal pentru un lungmetraj iernatic
ar fi chipul nostru spălat de mahmureală. La Göteborg,
peste punţile largi ale vapoarelor,
sub muzica-mono, am fi străini
sub muzica pentru aeroporturi
şi fericiţi în lentoarea regiei.
Acolo, plini de speranţă şi nostalgici
nu am mai părea o distracţie trecătoare.
Punţile vapoarelor mari
se mişcă şi ele în lentoarea regiei,
totul e un scenariu nordic şi rece,
aerul tare îţi limpezeşte gândurile.
Din nou,
speranţa şi-ar face loc în mintea firavă a privitorilor.
Din nou, cu aerul de siguranţă,
vom săruta fiecare gura celuilalt.
Livezi trecând indescifrabil pe lângă geamul maşinii.
Călătorii pe malurile canalului Gota
şi dragoste fără grabă în camere de pensiune suedeză.
Olanda, Olanda, o plimbare cu bicicleta
şi marijuana fumată în Scheveningen, mintea,
un iureş aiurit sub muzica aeroporturilor,
pierzând pentru o clipă din emoţie.
Aşa îmi imaginez,
aşa îmi imaginez singurătatea.



Nopţile (înălţimi impresionante)
pentru Fjögur piano

Unii au filmat (într-un film!) o pungă izbită de vânt
şi asta era arta lor, unii împing la baza platformei Cozla
copii in vitro în balansoar şi asta e viaţa lor pentru totdeauna.
Un film etern, dacă pot să spun aşa,
e şi viaţa noastră comună la poalele muntelui,
unde Adi a spus: consumerismul e o politică deja învechită,
aici oamenii trăiesc cu grijă. Visez la o viaţă liniştită
în suburbiile metropolei,
între apartamente şi tomberoane de fier,
pentru că nu e decât o petrecere interminabilă robota
la care visează toată lumea.
Mintea e acum învolburată ca râul
pe care îl privim în plictiseală şi nu ne spune nimic.
Aş vrea să vezi cu ochii tăi cum fetele
sunt transformate în fotomodele infante
şi defilează pe scene fără audienţă în mall,
spectacol ieftin şi obscen,
în mintea puţinilor privitori ele vor rămâne zile bune,
căci aici nimeni nu pune preţ pe autenticitate, ceva ce Adi
a şi spus într-o seară că e un lucru rar,
şi am învăţat şi eu să nu mai pun preţ pe asta.
Plutesc, de fapt, şi am să uit mâlurile astea odată,
pentru că o simplă scanare a memoriei
devine un show ireal, un cuib de umanitate absurd,
frumos în brutalitatea lui,
violent şi totuşi neimportant, îndepărtat şi prost luminat.
Droguri în pădurile din împrejurimi, am fost cu ei acolo,
RAVE prin lanurile de ovăz
şi gălăgia care ne învăluia protectoare.
După ce a urlat, un băiat
a căzut peste mine şi s-a lovit în pietriş.
Dar nimic nu era tragic, nici nu impresiona,
ci doar au trecut pe lângă el cât voma în lanul de ovăz,
în fibrilaţii, încordat, privind către ceva inexistent
ce-l făcea puţin să se teamă.
Au trecut pe lângă el
şi-au intrat în cortul imens cu scena – şi asta
n-a fost indiferenţă – ci simplă obişnuinţă,
o comuniune specială şi-o înţelegere a vieţii,
o convieţuire tăcută ca-ntr-o sectă
în care un băiat îmbolnăvit
în parohiile Moldovei a fost lăsat apoi să experimenteze.
Iar ăsta nu e un protest, ci o mare mirare,
un elogiu adus noii lumi în care ne-am găsit cu toţii.
Mi-ar fi ruşine să te aduc din nou
în provincia noastră măruntă.
În locul pe care îl arăt
trec microbuzele pe lângă corpul lui parcă,
deşi s-au dus lunile
şi au rămas doar câteva poze de la o petrecere în aer liber,
un cort metalic imens pe vârful muntelui şi prietena lui,
care pusese fix în timp ce el agoniza primăvăratic printre tufe
un mesaj pe internet în care spunea
„sometimes love is the road to paradise”,
un tânăr oarecare tremura în dureri sub schemele RAVE.
Oraşul se apropie, se desface,
telegondola merge extrem de silenţios,
plutesc, de fapt, într-o mare criză de afecţiune
când mă pot lăsa furat de orice.
Fireşte, „le vom spune pe toate la timpul lor”,
„fireşte că vom acţiona”, o scurtă intervenţie la ştiri,
care va fi fost cândva, în trecere, reţinută. Plutesc
în plină admiraţie pentru un oraş atât de bine luminat,
meditez, dracu’ ştie ce fac, într-o cabină suspendată,
un tânăr oarecare
înnoptează încordat prin lanurile de ovăz.

Cu ape adânci ne-a spălat Bistriţa,
şi trăim şi aici oarecum primitiv,
doar fiindcă moartea e neplăcută şi dureroasă.
Cluburile minimal şi hainele Bershka acoperă
o mare depresie provincială – iar ăsta nu e un protest ! –
ci o bucurie senilă că lumea pare din nou să se scufunde.
Un film continuu despre bani
şi viaţa liniştită de familie a localnicilor –
ceea ce face ca totul să capete un aer absurd,
pentru că telegondolele trec goale zile-ntregi
şi pe vârful muntelui nu e nimic de făcut.
Uneori lucrurile scapă de sub control,
iar atunci oamenii par să regrete în duet,
privind ecranul palid,
neînţelegând mai nimic, dând vina pe altceva
decât simpla frumuseţe bizară a anotimpului.
Deasupra releului,
deasupra hidrocentralei şi a barajului,
mâna sigură care nu tremură,
deasupra norilor de sulf împrăştiaţi pe Cozla, deasupra râului
pe care-l privesc şi halucinez tâmpit,
mă stric şi mă stric şi mă fac din nou,
deasupra bulevardului vestic, cu panouri mari
pe care scrie „Prima casă”,
sub podul lung care traversează canalul,
coborând apoi în Cluj – dealurile uscate,
deasupra unui platou întins,
înghesuiţi în faţa cortului TIFF,
sub o reclamă cu proiectul „24 de expresii ale solitudinii”
şi un băiat cu flashuri înspăimântătoare, palid,
holbându-se la terase îndepărtate unde Petra
s-a dezbrăcat, proasta,
când se apropia răsăritul în Scheveningen,
în timelaps-ul unui aparat foto
s-a tras de păr cu gulerul
când îşi scotea bluza, tremurând de frig.
Cobor în telegondolă singur,
cântând versul retardat la nesfârşit, la nesfârşit
un mare handicap şi-o adunare la poalele dealului
„avem fete la petrecere”, o adunare care te face
să cânţi şi tu cu ochii înlăcrimaţi
un cântec idiot şi melancolic, lângă
un bărbat ameţit strigând „arată-ne pizda,
care a căzut, s-a ridicat, în lentoarea aceea bizară
unde parcă lumea se arăta stângaci. Primăvara urii,
artă umană naivă, cobai la 400 km de Bucureşti –
visând la Bucureşti.
Am trăit departe de siguranţa asta perpetuă
şi m-aş fi dat bucuros la infracţiuni mărunte
în căutarea unei distracţii teribile,
crezând că sunt un personaj interesant care uită de igienă,
dorindu-mi să mă vadă totuşi cineva, singuratic şi idiot
sub acoperişul foişorului, uitat de fapt acolo, în noul oraş
şi neştiut de-atunci de nimeni. O linişte mai mare
nu am mai aflat până acum – când scriu nervos aproape –
ci doar angoasă
şi m-aş da fericit la infracţiuni mărunte
pentru câteva momente de adrenalină,
să sărim în piscină cu paharele-n mână,
iar apa să se-amestece-n sex şi-n alcool,
filmaţi de deasupra metropolei de-un satelit nedirijat,
nesupravegheaţi de-a binelea, pe terasa unei benzinării,
epuizaţi şi fericiţi, în reverse
să ne spele mahmureala feţele,
depresivi alte dăţi,
Adi, trăieşte viaţa neelegant  !
fără tact, Adi  !
moartea-i ireală şi îndepărtată,
o amorţeală plăcută, un heblu demenţial
la care tânjim deseori şi ne mirăm.

Totul e un spectacol indecent.

M-am prefăcut obosit de lecturi,
m-am plimbat la nesfârşit până atunci printre baruri
şi mă simţeam cu totul şi cu totul artist,
mi-a furat atenţia cântecul pe care l-am ascultat
din greşeală din nou acasă şi comunicam cu muzica,
chiar dacă e cam mult spus că-mi plăcea, doar ascultam,
trăiam odată cu schimbările tonale nişte sentimente aparte,
dracu’ ştie ce mai făceam.

Oraşul meu curat şi vestic,
cu palma asta îţi sprijin trotuarele vomând
şi sper încă la o ieşire în decor, căci nu mă zbat degeaba poate
şi mă voi putea retrage liniştit.

Au fost zile când aş fi dat totul deoparte.

Nu trăim, murim chiar văzând cu ochii
sub cerul grădinii – un iaz plin de alge care pute
oglindeşte încă dinamica ireală a norilor – cum băiatul
a adormit de la droguri şi l-au găsit a doua zi dimineaţă-n câmp,
ceva ce-ar fi simplu de controlat cu pastile,
voi contempla puţin la condiţia noastră firavă.

Sigur, e totul un spectacol social,
o evoluţie grăbită care te lasă uneori în urmă
şi robota asta intensă
care ne face să lăcrimăm de fericire la ieşirea din anonimat.

Am înnoptat aiurea, am contemplat, deşi e mult spus,
la conexiunile unei lumi deja virtuale,
se pierde ceva în LENTOAREA asta – căreia mulţi din media
i-au spus „era vitezei”,
m-am simţit mărunt şi patetic
– acolo erau filmate organisme sintetice –
şi s-a spus, în trecere, că vom evolua atât de mult
încât orice va fi perfect accesibil.

Furtunile de vară au spălat plajele întinse ale Neptunului,
m-am trezit transpirat, a fost grozav,
trăiesc nişte zile cumplit de anoste,
funcţionez în plin experiment Asch, nesigur,
mă plictisesc, de fapt, în plină evoluţie
şi privesc râul
fără să mă lege nimic de lumea asta
şi de inerţia ei pe care o simt mereu,
mereu ca pe o noutate.



Poezii de Ștefan BAGHIU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu