Ștefan BAGHIU

În astfel de zile mă retrag

Poţi să te mişti în voie pe străzi,

forţând retragerea în zilele caniculare,

parte din atmosfera asta îmbolnăvitoare,

cu zâmbet prostesc şi ţigări stinse de ziduri.

În oraş e concert şi stau oamenii rânduri –

atmosfera asta întâmplătoare,

când cântă Andreea Bănică.

Marea evoluţie se vede doar după căderea nopţii,

coborând scările în spirală

până în fundul Boiler-ului.

Urlau europenele sub motorul de 200 de cai,

pentru amintirea unei alte seri călduroase

cu muzică şi înghesuială şi transpiraţie rece pe terase,

cu muzică şi înghesuială şi briză de sare,

cu muzică şi înghesuială şi ochi injectaţi,

săriturile de pe dig,

amintirile aceleiaşi seri de căldură

cu muzică tare şi înghesuială şi ură,

cu muzică tare şi înghesuială şi vânt uscat,

cu muzică tare şi înghesuială şi oboseală,

multe alte seri de tortură,

cu muzică proastă şi dans brownian,

cu muzică proastă şi dinţi încleştaţi,

cu muzică proastă şi înghesuială şi ură, de fapt.

Văd spectacolul imens pe care îl pregătisem,

unde mi-am ratat intrarea.

Acum, când am ajuns atât de târziu,

în apropierea unui altfel de sfârşit,

în muzică de cameră şi body-language,

nu mai pot face nimic altceva

decât să mă prefac, zâmbind,

că oraşul ăsta văzut de sus mă linişteşte

şi mă ajută să mă calmez. Marota depresiei,

livezi trecând indescifrabil pe lângă geamul maşinii,

plimbări în derivă,

unde ne-am arătat sexul şi am râs,

unde stă centrala părăsită.

În astfel de zile mă retrag,

obosit după atâtea întâmplări străine

şi după ce am avut grijă

să fie totul la locul potrivit.

În astfel de zile mă retrag,

forţat de nevoile mele chimice,

de criza spirituală pe care o prefacem cu toţii,

gândindu-ne de fapt la viitor.

În astfel de zile mă retrag,

şi par atât de hotărât şi de sigur,

atât de singur şi nehotărât,

atât de nemaivăzut şi interesant,

încât sigur

va fi un spectacol pe cinste.

Spre Sud, la Lăceni

Am ascultat pădurea electro,

rave la minus 20 de grade în ultimul sac de dormit.

Insomnii pentru cei norocoşi,

extasy pentru cei cu sistemul limfatic

ciuruit de adrenalină,

miopie axială,

keratectomie fotorefractivă

şi hipnoză pentru idioţii electro,

care au pornit maşinăria porno

la Lăceni.

Acolo s-a prizat de se-nfiorau

studenţii Erasmus slăbănogi,

care au găurit urechile iubitei,

doar aşa încăpea acolo

flash-ul de lemn, conic,

care au bătut tatuaje

pe gâtul iubitei,

„this is it!” –

gaura în urechea iubitei,

flash-ul porno al iubirii între adolescenţi,

sânii tari acoperiţi cu flori japoneze

alb-negru, acolo scrie Gabi.

Marea evoluţie se vede doar după căderea nopţii

în halele părăsite, în pădurile electrice.

Acidul va pune stăpânire pe platane,

vor compune ultima muzică

pe care se mai poate dansa,

iar eu voi rămâne sedat până dimineaţa în clubul Goa –

un pahar de vodcă vibrează mereu pe boxe.

Ne-nghesuiam câte optzeci în camera cu ură,

ritmuri de tobe şi ecouri nocturne

m-au lăsat gâfâind greoi, bolnăvicios şi atât de obosit.

Priveşte-mă acum, departe, în cârje,

testând un nou tic nervos pe care să-l adopt

şi seara, când totul se-arată cum e,

mă pot atârna de cele mai la modă temeri:

că timpul pe care l-am pierdut

(chiar dacă spun mereu, tuşind,

că nu regret nimic din ce-am făcut)

nici măcar nu a fost al meu.

Abia atunci totul revine la normal,

când trec prin faţa ochilor mei

străpunşi de neoane şi leduri din panouri publicitare

tot felul de anunţuri întâmplătoare,

care mă calmează,

„da, asta e lumea cu care m-am obişnuit”.

Ceva din chimie

(poemul abrupt)

Trăiesc, se poate spune, între lucruri mărunte făcute stângaci,

trăiesc între lucrurile mele mărunte,

nu în cărţi şi nu cu muzică,

câteodată chiar în tristeţe şi în plictiseală,

într-o lume în care ritmurile drone invadează cu terasele pline.

Nu mai ştiu cine spunea şi-avea dreptate oarecum,

că viaţa-i spectaculoasă orice-ar fi,

mai ales de când am văzut bucata

lui Lioret, care a făcut valuri

cu proiectul lui despre suferinţă.

Nu în apropierea nopţilor de pastile, am inima slabă

şi drogurile sunt periculoase pentru cei ca mine,

nu în apropierea fericirii,

poate odată doar un fel în care apetitul

şi-a spus cuvântul între prieteni vechi şi adolescente naive,

dragostea care s-a şters a doua zi,

când îşi culegea hainele şi încă nu găsea cum să plece,

dragoste copleşită de vârsta

şi de lipsa ei de eleganţă.

Dragostea ca în filme,

cu reguli de mişcare stricte şi cadre largi,

care ar prinde şi petrecerea din restul casei, ar intra

şi petrecerea euforică şi tandră,

cu dansuri corp la corp, ar intra în regie

feţele seduse şi îmbrăţişările, laolaltă cu scenele dure.

Mi-aş putea aminti toate astea într-o plimbare cu bicicleta,

seara, pe malul canalului luminat de terase,

şi m-ar cuprinde nostalgia,

momentul ideal pentru o scurtă revenire la realitate,

un bun moment să gândeşti la viaţa scurtă şi cuprinzătoare,

„să nu te temi să-ţi aduci aminte”, să nu te temi, Adi,

să-ţi aminteşti ce ai făcut, cum îţi revine în minte deseori

şi spui că face parte din interminabilul scenariu,

regizat de undeva de deasupra staţiunii

şi calculat la montaj.

Vei trece prin momente de remuşcare,

pentru că altfel

nu ai cum să afli ce mare mister ascunde viaţa ta.

Un mister dincolo de singurătate – care

e o formă de autocunoaştere atât de bună – dincolo

de întâlniri sporadice

şi dragostea grăbită sub sălciile liceului,

dincolo de prietenia nesigură a colegilor de grupă.

Viaţa ta ca o panoramă deasupra Clujului,

de unde vezi sediul de sticlă al băncii

şi râul pe care îl privim de multe ori,

un cadru ideal pentru planuri de viitor şi şanse ratate,

un moment bun să îngâni o bucată scurtă din First light,

care îţi varsă durerea peste tot prin corp – lasă! –

clătinatul uşor al râului şi amintirile tale

vor fi un scurt moment de delir.

Aş fi vrut să rămân acolo multă vreme,

să-mi deschid simţurile şi păream extatic şi penibil.

Este o legătură între inimă şi creier

şi nu ştiu ce am intoxicat mai tare astă seară.

Este ceva în limfă,  în corpul ăsta plăpând

dar puternic în restul zilei,

„ce vrei de fapt?” a întrebat apoi şi,

dezbrăcându-se de bluză la fereastră,

unde lumina a arătat-o în sfârşit atât de epuizată,

unde faţa ei era supraexpusă şi banală, acolo am văzut-o,

şi m-am gândit că viaţa asta nefericită

mai e şi lungă uneori, mult prea lungă pentru noi.

Pentru că noi nu ne-am iubit decât la nevoie,

sub ritmuri dub agresive,

pentru că nu ne-am minţit niciodată

şi ar fi fost nevoie uneori de asta. Îţi amintesc,

unora le ia o viaţă să înţeleagă că dragostea adevărată

e o înţelegere că atunci când suntem singuri

ne putem gândi unul la celălalt şi

ne vom linişti.

Am, totuşi, o ultimă întrebare,

ceva din chimie

care ar putea să rezolve, cum

toată fericirea asta

a venit odată şi apoi a rămas acolo

şi nu mi-o mai amintesc.

În mijlocul unei mulţimi care dansează

„Ce gânduri împrăştiate ai!” spun,

sorbind din ceaiuri, au ochelari de soare

negri pe terase la Gatsby

şi leagănă mereu piciorul suspendat.

S-au plimbat pe zidul cetăţii vechi apoi,

au pozat pentru un fotograf amator, Sergiu,

care le-a făcut să pară apetisante

cu un deget pe buza de jos

strângând în braţe ca proastele

câte un ghiveci din parcul public.

Da, au văzut cum e cu arta fotografică,

iar Sergiu şi-a luat plăcere apoi,

într-un moment de singurătate,

lângă o bibliotecă şi un geam deschis,

din deliciul diafragmei.

Le-am văzut deja femei în şcoala generală,

sau, vrând să pară mai mari,

cu tocuri şi decolteuri pentru sânii

care nu şi-au căpătat forma încă,

dar au să ajungă prin băile petrecerilor de apartament.

O să se holbeze pe fereastra din balcon

un băiat de unsprezece ani, blocat ca la scenele tari,

mâini care vor să strângă sâni

şi picioare care tremură

în poziţii nefireşti pentru tot corpul.

O să viseze noaptea colege de unsprezece ani,

o să îşi amintească de singura femeie

care a făcut dragoste pe o maşină de spălat,

da, o să mi-o amintească pe Petra,

care te învârţi în jurul meu ca şi cum

aş fi unul din următorii, săruturi grele,

miros greu de salivă pe care nu îl suport,

deşi îl provoc și eu după atâţia ani

de fumat ţigări cu filtru portocaliu,

te pot dezbrăca imediat,

strângându-te de maxilar,

cum am văzut în filme

şi tu ai rămâne inertă

şi mirată, „Ia-mă!”.

O să mi te amintească

printre copile de unsprezece ani,

gânduri fotografice care urlă în finalul masturbării

şi sparg liniştea, nimic nu face mai mult rău

decât gândul că asta e moarte curată, de fapt, pentru un băiat

prea mic ca să poată să înţeleagă

sălbăticia de pe Animal Planet,

pozele masacrului din Kosovo,

imaginile pornografice ale câtorva femei

dorite de marea planetă.

„Eu nu mă uit la televizor!”,

dar nu minţi, Petra, ştii prea multe şiretlicuri

ca să nu fi văzut tone de scene regizate prost

în case americane,

cu femei care iau în mână sexul şi îl ocolesc apoi

doar ca să se întindă pe pat.

Nu minţi, Petra, ai tehnică,

insişti prea mult ca să vrei

doar să experimentezi nişte chestii normale,

ai deja un crez când faci dragoste,

că o să ne ţinem în braţe după,

mi-ai sugera asta,

închizând ochii o să ajungi la Trabzon,

printre ierburi orientale

şi animale cu guri mari care şerpuiesc pe lângă pietre,

o saună e camera noastră în momentele

în care mă muşti şi transpiri. Te văd, Petra.

te văd în mijlocul unei mulţimi care dansează,

te văd aşteptând, în mijlocul unei mulţimi care dansează,

eşti toată numai Zara

şi împingi cu moaca dezgustată pe cei care,

dansând, se bagă cu spatele în tine, te văd în mijlocul unei

mulţimi care dansează şi ştiu ce mişcări de bazin ştii,

poţi produce un adevărat fiasco hormonal în băieţii

care nu au atins încă sexul tău,

care te vor pentru misterul de dincolo

de Zara, în Tonique,

unde kaleidoscopul încă e la modă,

atmosfera penibilă de anii ’70,

care te distrage câteva minute de la dorinţele stupide,

plimbări în pădure sau pe marginea barajului,

unde nu e ca şi cum ne gândim

de fiecare dată să ne aruncăm. Nu, te văd

în mijlocul unei mulţimi care dansează şi

îmi placi.

Trebuie să fie mare dezamăgirea

când te întorci acasă în taxiuri singuratice,

mai e şi teama ta de viol pe care nu o recunoşti

când suntem la masă cu alţii şi te prefaci

că nu ai ce păţi niciodată, dar întreab-o pe săraca,

au violat-o trei taximetrişti în pădure, pe Cozla,

se vedea panorama oraşului

cu toate luminile stinse la ferestre

şi maşini pe şoseaua către Bacău.

Ne-am îngrozit

şi am plecat capul când am auzit, ne-am îngrozit

şi nu am mai vorbit despre asta,

cum nu am mai vorbit despre ea,

a primit trei băieţi la revelion,

sacrificând momentul pentru unul singur din ei,

care şi-a adus şi prietenii.

Te văd în mijlocul unei mulţimi care dansează,

e prea mult să decizi de pe acum ce va fi peste câţiva ani,

dar te plimbi pe malul Cuiejdiului până acasă dorind

în fiecare zi altceva.

Adunate, zilele noastre nu fac doi bani

Nu trăim nimic de la o vreme – nici măcar în comun.

Adunate, zilele noastre nu fac doi bani.

Prietenii îşi văd de viaţa lor, noi de a noastră,

dar ceva s-a ratat în toată mişcarea asta imprudentă.

Spontan am ajuns unul lângă altul,

cum şi ţie îţi place să crezi,

departe, dezamăgită şi prostuţă îţi faci speranţe.

Nu e nimic, asta te poate salva uneori

şi mă bucur că trăim amândoi zilele astea de febră,

când nimic nu face sens

şi e greu să nu fii egoist şi melancolic,

chiar şi cu riscul de a ceda primelor semne de afecţiune.

De a arunca în spate

una din poveştile noastre de film, scenariul nostru

adus în faţa unui public adormit şi prost.

Nu trăim nimic de la o vreme,

nici tu în Scheveningen, nici eu, oriunde voi umbla cu imbecili

şi ne place să credem că ne iubim.

Dragostea noastră e o amintire porno.

Dragostea noastră e că nu trăim nimic de la o vreme

şi parcă niciodată nu a fost altfel. Dragostea noastră

ne împiedică să ne sunăm. Ei, uite, voi face primul pas,

cu versul meu lung, care e ca o discuţie interminabilă

purtată cu tine faţă în faţă

şi nu ezit să-ţi pun că nu sunt trist, ci chiar bucuros

că pot să scriu, că pot să scriu cu aerul de siguranţă

şi că nu dau înapoi de la nimic.

În fond, nu trăim nimic de la o vreme

şi suntem la fel de apropiaţi.

Inima ta bate în tine mai tare după marijuana.

Am trăi uşor într-una din casele mici din port,

încă nu e târziu, dar vom lăsa lucrurile să meargă de la sine,

cum spuneam – şi eram amândoi de acord – că timpul nostru

s-a cam dus.

Ştiu ce ne rezervă viaţa: un viitor anost

pe care îl aştept liniştit, pentru că deseori se arată spontan.

Casa noastră, o mare prostie,

bătrâni, înconjuraţi de grădinile touch-screen,

retardaţi tehnologic şi mărunţi.

Filmul nostru inexistent şi ostentativ,

o palidă impresie despre lume,

un colţ neimportant de umanitate

în lentoarea bizară a omenirii. Nu contăm, Petra,

şi asta mă supără cel mai tare: cea mai importantă dovadă

că mergem, totuşi, undeva, pierdută din neatenţie

pe plajele nesfârşite din Neptun. Acolo ai spart chiuveta,

iar astăzi, când nu trăim mai nimic de ceva vreme,

putem jura că nu totul a trecut fără rost.

Doar lumea din jurul nostru,

care nici nu prea a ajutat la ceva,

dar nici nu a încurcat: a trecut,

nepăsătoare şi violentă,

anemică şi plictisită, iar noi ne-am văzut de-ale noastre,

nefericiţi, epuizaţi, ne amintim astăzi toate astea şi râdem.

Adunate, zilele noastre nu fac doi bani.

Poem despre canal 

Viaţa e în sfârşit suportabilă,

ca în filmele lui Jacques Maillot,

în care am trăit ca un naiv.

M-am zbătut

pentru dragostea personajelor in limbo

şi aş fi vrut să se termine altfel. Astăzi

am bătut străzile în căutarea unui loc

unde să nu cunosc pe nimeni

şi să-mi fie uşor să intru în vorbă. Nu mi-a fost.

Mi s-au oferit câteva fumuri de canabis

în holul cinematografului.

Bucuros, întorcându-mă acasă, am vomitat

şi am rămas ţintuit de zid. Atunci

a început să se audă la terasă

o piesă foarte lentă,

încurajându-mă să renunţ

la plimbările pe malul canalului,

canal negru şi abrupt şi rece, cu terasele-ponton

ale staţiunii, de unde vine muzica asta crudă.

Nu e nimic de salvat în lumina palidă a străzii,

singurătatea e lungă şi liniştită,

poezie, filme, tone de poezie proastă,

în camera luminată discret,

pentru o singură amintire măruntă

şi neimportantă în viaţa de zi cu zi.

M-am văzut în Tape,

nu am ieşit din cameră cu zilele

ca să înţeleg ceva din catastrofa existenţială

a personajelor închise într-o cameră de hotel. Nu era niciuna.

Nu am găsit nimic impresionant

în sonetele interminabile ale poeţilor americani,

il mestiere di vivere inutilă.

„lasă, Ştefan,că te-ai şi distrat!”, un lucru cinstit,

adolescenţii plajelor ăstora noaptea

par în beţia lor lipsiţi de griji.

Sub efectul substanţelor,

sub laserele desenând cercuri pe feţele fetelor excitate

de mişcarea ritmică şi de mirosul de transpiraţie rece

păream că mă bucur, odată cu seducţia,

odată cu abandonul oamenilor, dansând pe plaja în travaliu,

sub cerul care nu se mai vedea de fum.

Aici mi-a plăcut să cred că Occidentul

are o tristeţe aparte, suferă de singurătate

şi de boala depresiei, cum au arătat statisticile recente,

în Suedia sinuciderile cresc

la trecerea în al şaselea anotimp.

La Göteborg, peste punţile largi ale vapoarelor,

ideal pentru un lungmetraj iernatic

ar fi chipul nostru spălat de mahmureală. La Göteborg,

peste punţile largi ale vapoarelor,

sub muzica-mono, am fi străini

sub muzica pentru aeroporturi

şi fericiţi în lentoarea regiei.

Acolo, plini de speranţă şi nostalgici

nu am mai părea o distracţie trecătoare.

Punţile vapoarelor mari

se mişcă şi ele în lentoarea regiei,

totul e un scenariu nordic şi rece,

aerul tare îţi limpezeşte gândurile.

Din nou,

speranţa şi-ar face loc în mintea firavă a privitorilor.

Din nou, cu aerul de siguranţă,

vom săruta fiecare gura celuilalt.

Livezi trecând indescifrabil pe lângă geamul maşinii.

Călătorii pe malurile canalului Gota

şi dragoste fără grabă în camere de pensiune suedeză.

Olanda, Olanda, o plimbare cu bicicleta

şi marijuana fumată în Scheveningen, mintea,

un iureş aiurit sub muzica aeroporturilor,

pierzând pentru o clipă din emoţie.

Aşa îmi imaginez,

aşa îmi imaginez singurătatea.

Nopţile (înălţimi impresionante)

pentru Fjögur piano

Unii au filmat (într-un film!) o pungă izbită de vânt

şi asta era arta lor, unii împing la baza platformei Cozla

copii in vitro în balansoar şi asta e viaţa lor pentru totdeauna.

Un film etern, dacă pot să spun aşa,

e şi viaţa noastră comună la poalele muntelui,

unde Adi a spus: consumerismul e o politică deja învechită,

aici oamenii trăiesc cu grijă. Visez la o viaţă liniştită

în suburbiile metropolei,

între apartamente şi tomberoane de fier,

pentru că nu e decât o petrecere interminabilă robota

la care visează toată lumea.

Mintea e acum învolburată ca râul

pe care îl privim în plictiseală şi nu ne spune nimic.

Aş vrea să vezi cu ochii tăi cum fetele

sunt transformate în fotomodele infante

şi defilează pe scene fără audienţă în mall,

spectacol ieftin şi obscen,

în mintea puţinilor privitori ele vor rămâne zile bune,

căci aici nimeni nu pune preţ pe autenticitate, ceva ce Adi

a şi spus într-o seară că e un lucru rar,

şi am învăţat şi eu să nu mai pun preţ pe asta.

Plutesc, de fapt, şi am să uit mâlurile astea odată,

pentru că o simplă scanare a memoriei

devine un show ireal, un cuib de umanitate absurd,

frumos în brutalitatea lui,

violent şi totuşi neimportant, îndepărtat şi prost luminat.

Droguri în pădurile din împrejurimi, am fost cu ei acolo,

RAVE prin lanurile de ovăz

şi gălăgia care ne învăluia protectoare.

După ce a urlat, un băiat

a căzut peste mine şi s-a lovit în pietriş.

Dar nimic nu era tragic, nici nu impresiona,

ci doar au trecut pe lângă el cât voma în lanul de ovăz,

în fibrilaţii, încordat, privind către ceva inexistent

ce-l făcea puţin să se teamă.

Au trecut pe lângă el

şi-au intrat în cortul imens cu scena – şi asta

n-a fost indiferenţă – ci simplă obişnuinţă,

o comuniune specială şi-o înţelegere a vieţii,

o convieţuire tăcută ca-ntr-o sectă

în care un băiat îmbolnăvit

în parohiile Moldovei a fost lăsat apoi să experimenteze.

Iar ăsta nu e un protest, ci o mare mirare,

un elogiu adus noii lumi în care ne-am găsit cu toţii.

Mi-ar fi ruşine să te aduc din nou

în provincia noastră măruntă.

În locul pe care îl arăt

trec microbuzele pe lângă corpul lui parcă,

deşi s-au dus lunile

şi au rămas doar câteva poze de la o petrecere în aer liber,

un cort metalic imens pe vârful muntelui şi prietena lui,

care pusese fix în timp ce el agoniza primăvăratic printre tufe

un mesaj pe internet în care spunea

„sometimes love is the road to paradise”,

un tânăr oarecare tremura în dureri sub schemele RAVE.

Oraşul se apropie, se desface,

telegondola merge extrem de silenţios,

plutesc, de fapt, într-o mare criză de afecţiune

când mă pot lăsa furat de orice.

Fireşte, „le vom spune pe toate la timpul lor”,

„fireşte că vom acţiona”, o scurtă intervenţie la ştiri,

care va fi fost cândva, în trecere, reţinută. Plutesc

în plină admiraţie pentru un oraş atât de bine luminat,

meditez, dracu’ ştie ce fac, într-o cabină suspendată,

un tânăr oarecare

înnoptează încordat prin lanurile de ovăz.

Cu ape adânci ne-a spălat Bistriţa,

şi trăim şi aici oarecum primitiv,

doar fiindcă moartea e neplăcută şi dureroasă.

Cluburile minimal şi hainele Bershka acoperă

o mare depresie provincială – iar ăsta nu e un protest ! –

ci o bucurie senilă că lumea pare din nou să se scufunde.

Un film continuu despre bani

şi viaţa liniştită de familie a localnicilor –

ceea ce face ca totul să capete un aer absurd,

pentru că telegondolele trec goale zile-ntregi

şi pe vârful muntelui nu e nimic de făcut.

Uneori lucrurile scapă de sub control,

iar atunci oamenii par să regrete în duet,

privind ecranul palid,

neînţelegând mai nimic, dând vina pe altceva

decât simpla frumuseţe bizară a anotimpului.

Deasupra releului,

deasupra hidrocentralei şi a barajului,

mâna sigură care nu tremură,

deasupra norilor de sulf împrăştiaţi pe Cozla, deasupra râului

pe care-l privesc şi halucinez tâmpit,

mă stric şi mă stric şi mă fac din nou,

deasupra bulevardului vestic, cu panouri mari

pe care scrie „Prima casă”,

sub podul lung care traversează canalul,

coborând apoi în Cluj – dealurile uscate,

deasupra unui platou întins,

înghesuiţi în faţa cortului TIFF,

sub o reclamă cu proiectul „24 de expresii ale solitudinii”

şi un băiat cu flashuri înspăimântătoare, palid,

holbându-se la terase îndepărtate unde Petra

s-a dezbrăcat, proasta,

când se apropia răsăritul în Scheveningen,

în timelaps-ul unui aparat foto

s-a tras de păr cu gulerul

când îşi scotea bluza, tremurând de frig.

Cobor în telegondolă singur,

cântând versul retardat la nesfârşit, la nesfârşit

un mare handicap şi-o adunare la poalele dealului

„avem fete la petrecere”, o adunare care te face

să cânţi şi tu cu ochii înlăcrimaţi

un cântec idiot şi melancolic, lângă

un bărbat ameţit strigând „arată-ne pizda”,

care a căzut, s-a ridicat, în lentoarea aceea bizară

unde parcă lumea se arăta stângaci. Primăvara urii,

artă umană naivă, cobai la 400 km de Bucureşti –

visând la Bucureşti.

Am trăit departe de siguranţa asta perpetuă

şi m-aş fi dat bucuros la infracţiuni mărunte

în căutarea unei distracţii teribile,

crezând că sunt un personaj interesant care uită de igienă,

dorindu-mi să mă vadă totuşi cineva, singuratic şi idiot

sub acoperişul foişorului, uitat de fapt acolo, în noul oraş

şi neştiut de-atunci de nimeni. O linişte mai mare

nu am mai aflat până acum – când scriu nervos aproape –

ci doar angoasă

şi m-aş da fericit la infracţiuni mărunte

pentru câteva momente de adrenalină,

să sărim în piscină cu paharele-n mână,

iar apa să se-amestece-n sex şi-n alcool,

filmaţi de deasupra metropolei de-un satelit nedirijat,

nesupravegheaţi de-a binelea, pe terasa unei benzinării,

epuizaţi şi fericiţi, în reverse

să ne spele mahmureala feţele,

depresivi alte dăţi,

Adi, trăieşte viaţa neelegant  !

fără tact, Adi  !

moartea-i ireală şi îndepărtată,

o amorţeală plăcută, un heblu demenţial

la care tânjim deseori şi ne mirăm.

Totul e un spectacol indecent.

M-am prefăcut obosit de lecturi,

m-am plimbat la nesfârşit până atunci printre baruri

şi mă simţeam cu totul şi cu totul artist,

mi-a furat atenţia cântecul pe care l-am ascultat

din greşeală din nou acasă şi comunicam cu muzica,

chiar dacă e cam mult spus că-mi plăcea, doar ascultam,

trăiam odată cu schimbările tonale nişte sentimente aparte,

dracu’ ştie ce mai făceam.

Oraşul meu curat şi vestic,

cu palma asta îţi sprijin trotuarele vomând

şi sper încă la o ieşire în decor, căci nu mă zbat degeaba poate

şi mă voi putea retrage liniştit.

Au fost zile când aş fi dat totul deoparte.

Nu trăim, murim chiar văzând cu ochii

sub cerul grădinii – un iaz plin de alge care pute

oglindeşte încă dinamica ireală a norilor – cum băiatul

a adormit de la droguri şi l-au găsit a doua zi dimineaţă-n câmp,

ceva ce-ar fi simplu de controlat cu pastile,

voi contempla puţin la condiţia noastră firavă.

Sigur, e totul un spectacol social,

o evoluţie grăbită care te lasă uneori în urmă

şi robota asta intensă

care ne face să lăcrimăm de fericire la ieşirea din anonimat.

Am înnoptat aiurea, am contemplat, deşi e mult spus,

la conexiunile unei lumi deja virtuale,

se pierde ceva în LENTOAREA asta – căreia mulţi din media

i-au spus „era vitezei”,

m-am simţit mărunt şi patetic

– acolo erau filmate organisme sintetice –

şi s-a spus, în trecere, că vom evolua atât de mult

încât orice va fi perfect accesibil.

Furtunile de vară au spălat plajele întinse ale Neptunului,

m-am trezit transpirat, a fost grozav,

trăiesc nişte zile cumplit de anoste,

funcţionez în plin experiment Asch, nesigur,

mă plictisesc, de fapt, în plină evoluţie

şi privesc râul

fără să mă lege nimic de lumea asta

şi de inerţia ei pe care o simt mereu,

mereu ca pe o noutate.

Poezii de Ștefan BAGHIU