sâmbătă, 15 iulie 2017

Veronica STEFANET

Mă trezesc dimineața
Bag în mine litri de cafea
Fumez 5 țigări la rând
Fără să mănânc
Mă las jignită și nu mă apăr
Mă las să simt ceea ce simt
Fac orice numai să nu fiu ipocrită
Când trebuie, mint.
Mă las manipulată
Încerc să manipulez
Mă izolez de societate
Cu ea mă conformez.
Sunt arogantă
Apoi cu tot sufletul mă urăsc
Mă apuc de orice
Numai să fiu permanent ocupată.
Duc dialoguri cu mine
Le ignor
Îmi revăd prioritățile
Îmi verific sistemul de valori.
Mă forțez să fiu mândră
Cerșesc dragostea înapoi
Îmi pun singură diagnoză
Mă declar cea mai sănătoasă dintre noi
Cad în depresie
Din ea mă scot
Îmi pun coroană-n cap și mă cred regină
O scap în glod
Judec prostia
O justific apoi
Strâng mărunțisuri
Le arunc la gunoi
Nu mai beau
Pentru că alcoolul trezește inconștientul
Totuși uneori mă-îmbăt.
Când vreau să fug de conștient.
Îmi cresc fiul
Îi urmăresc orice metamorfoză
îi influențez comportamentul
Îi conștientizez gândurile
Nu mă panichează rolul de mamă
Deși oricum mi-e frică să greșesc
Pun totul pe balanță
Calculez
Ca în filmele lui Kim Ki Duc
Mă opresc în fața ușilor
Ca să conștientizez.
Dacă uși nu există
Eu mi le creez
Mulțumesc de atenție
Mulțumesc de grijă
Mulțumesc de supărări
Mulțumesc de dragoste
Chiar dacă uneori
E manifestată într-un mod deloc mie clar
Mulțumesc că-mi dau voie
Să interpretez orice – cum vreau
Mulțumesc că sunt sănătoși cei dragi
Într-un final –
E unica ce mai contează
Și asta nu e deloc banal.
Fiecare secundă –
Conștient oricum
Tot ce fac
Foarte conștient.
Îmi asum.
Mamă –
E unicul cuvânt
prin care pot, fără dubii
Să mă identific
În rest – un nimic
Cu un milion de întrebări
Pe care
(dacă să o cred pe sora-mea)
Mi le pun greșit
O poezie de Veronica STEFANET

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu