Veronica STEFANET

Odessa

JULY 18, 2017 / ATITASIKI

Când am revenit peste câțiva ani
Am înțepenit toți patru
Rămăseseră doar salcâmii
Câinele roșcat, deja bătrân
Oamenii unii altora străini
Marea calmă, fără valuri
Krasnîe zori dărâmat
Și garduri, garduri, garduri

Salcâmul miroase a Odessa.
Lesa legată de deget
Pescuitul cu tata
Mama – zâmbitoare, fericită
Cu noi în copilărie scufundată.

Marea vie, tulbure
Țipete, jocuri pe plajă
Valurile enorme
Am nimerit în furtună
Cât pe ce era atunci s-o înec pe sormea.

Vila mare cât Universul
Câinele roșcat, vecinii
Noi zburdam veșnic
Murdari, flămânzi, înflăcărați
Cinci copii ai tuturor
Fiecare din noi avea
Câte 10 mame și tați

Krasnîe Zori –
preferatul loc din lume
Știam acolo orice tufă
Și cărăbuș pe nume.

Iar seară de seară
Toți grămadă
Armeni, ruși, evrei, moldoveni, odesiți
La o masă
Artiști, lucrători, marinari și bandiți.

Căpitanul, de regulă, în capul mesei
Cu istorii hazlii aduse din mare
Umorul specific, glume
Râsul necontenit
Și atât de tare
Că se cutremurau salcâmii
Și-și scăpau florile în salată.
Așa și mâncam
Roșii cu zâmbetele unii altora.

Iar seara –
Bere și taranikă
Vocile din grădină mai calme,
Mai puțin zgomotoase
Copiii la culcare
Chitară, romanțe
Glumele deja ironice
Și lacrimi scăpate în pahare

O poezie de Veronica STEFANET