luni, 10 iulie 2017

Veronica ȘTEFĂNEȚ

XXX

Scot oglinda de pe perete
O reazem de geam și-mi pun un scaun în față.
M-așez, inspir adânc
Ajustez umbra să-mi împartă fix în două fața
Analizez linia trasată
Verific reflecția
E un joc mai vechi
știu regulile:
Las la o parte discreția
Aud un foșnet în spate
Mă întorc, nu e nimeni străin
În colțul camerei se strâng norii de ploaie
Vor să fugă prin geamul deschis pe cerul senin.
Mă-ncrunt, dar îi las în voia lor să se prostească
Analizez imaginea din față cu o privire străină
Pe stânga – adolescent
Pe dreapta – o bătrână
Închid un ochi
Mă uit
Tresar. Orbită de lumină
Ezit pe celălalt să-ncerc
Dar mă determin
Privesc atent.
Nu-mi place, dar ușor accept
Din celălalt ochi curge venin.
Mă strâmb oglinzii. Număr pân la patru
Încerc să mimez,
nu-mi iese concomitent cu ambele părți – masca de teatru
Expir.
Lent număr până la cinci.
Mă ridic. Colțul camerei e pustiu
Exercițiul s-a terminat aici.

Îmi aprind țigara, fumez.
Acum mă simt echilibrată
Îmi amintesc de Karpman și zâmbesc ironic.
Lumea mea nu e triunghi
Lumea mea e ca și oglinda
Mutată din loc
și pătrată

O poezie de VERONICA ȘTEFĂNEȚ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu