Veronica ȘTEFĂNEȚ

Era seara
Am urcat în troleibuz
În fața mea stătea un băiețel senin și drăguț
Se foia, râdea și număra mașinile prin fereastră
Iar eu îi zâmbeam,
Sustrăgându-mă de la Marina noastră.

Ți-am trecut stația
Neclintită am privit cum se închid ușile
Am coborât la următoarea.
Știam că acolo demult nimeni nu mă mai așteaptă
“Oare ce caut aici?” –
Mi-am pus întrebarea în șoaptă

M-am lăsat dusă de impuls
Și m-am pornit să-ți caut blocul
Am prins curaj
Deși când ne întâlnim,
Demult nu mai putem vorbi
Și nu ne găsim locul

Apoi m-am oprit. Am ezitat
Înainte s-o apuc pe altă cale
Am simțit
Că strada mirosea a mare
“Ce simbolic!”
M-am cutremurat
Păcat totuși
Că totul așa s-a terminat

Nu are rost nici să-mi pun întrebarea
La cine din noi
Sub picioare asfaltul este mai dur
Cui îi e mai ușor
Cine și câte cruci de dus mai are
Cui între timp au apărut în cap
Mai multe fire de păr sur

Vreau să cred că n-ai avut parte
De multe nenorociri
La care a trebuit să reziști
Și că mai ai puteri
Munții din loc să-i miști

Eu mi-am găsit drumul.
Acum învăț să mă hrănesc din lumină
Iar tu
Tu vei fi tot timpul
Cu un pas mai înainte
Și cu un cap mai sus
Decât mine

O poezie de Veronica ȘTEFĂNEȚ