luni, 10 iulie 2017

Veronica ȘTEFĂNEȚ

Era seara
Am urcat în troleibuz
În fața mea stătea un băiețel senin și drăguț
Se foia, râdea și număra mașinile prin fereastră
Iar eu îi zâmbeam,
Sustrăgându-mă de la Marina noastră.
Ți-am trecut stația
Neclintită am privit cum se închid ușile
Am coborât la următoarea.
Știam că acolo demult nimeni nu mă mai așteaptă
“Oare ce caut aici?” –
Mi-am pus întrebarea în șoaptă
M-am lăsat dusă de impuls
Și m-am pornit să-ți caut blocul
Am prins curaj
Deși când ne întâlnim,
Demult nu mai putem vorbi
Și nu ne găsim locul
Apoi m-am oprit. Am ezitat
Înainte s-o apuc pe altă cale
Am simțit
Că strada mirosea a mare
“Ce simbolic!”
M-am cutremurat
Păcat totuși
Că totul așa s-a terminat
Nu are rost nici să-mi pun întrebarea
La cine din noi
Sub picioare asfaltul este mai dur
Cui îi e mai ușor
Cine și câte cruci de dus mai are
Cui între timp au apărut în cap
Mai multe fire de păr sur
Vreau să cred că n-ai avut parte
De multe nenorociri
La care a trebuit să reziști
Și că mai ai puteri
Munții din loc să-i miști

Eu mi-am găsit drumul.
Acum învăț să mă hrănesc din lumină
Iar tu
Tu vei fi tot timpul
Cu un pas mai înainte
Și cu un cap mai sus
Decât mine

O poezie de Veronica ȘTEFĂNEȚ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan