luni, 14 mai 2012

Sau la bal, sau la spital



Acum vreo lună şi jumătate, am trăit, alături de alţi câţiva colegi de-ai mei, nişte sentimente foarte amestecate în timpul unei întâlniri cu elevii unui liceu din Chişinău. 

Stăteam în faţa lor la o masă şi le citeam proze, dar nu puteam să fac abstracţie de mutrele lor plictisite şi scârbite. Se pare că unii dintre ei fuseseră aduşi cu cangea acolo, fiind forţaţi să asiste cu de-a sila la acea întâlnire. Pesemne că fuseseră privaţi de nişte alternative cu mult mai faine decât să asculte proză contemporană. De aceea, mă ascultau sastisiţi. Mai rău decât aceasta era însă faptul că unii dintre ei mă măsurau din cap până în picioare cu ostilitate. Eu citeam şi nu îndrăzneam să-mi ridic capul din foi ca să nu mă ajungă privirile lor duşmănoase. Mă simţeam ca în faţa unui pluton de execuţie. Citeam şi inima îmi palpita nebuneşte în piept. La un moment dat, am făcut imprudenţa să-mi plimb ochii prin sală. Mai bine nu făceam asta, pentru că am dat de nişte priviri mustind de ură. Pe loc mi s-a făcut rău. Inima a început să-mi bată neregulat în piept şi palmele mi s-au făcut ude. Ca să mă calmez, mi-am băgat în gură un validol, cu o mână tremurândă. Dar nu am renunţat la lectură. Cu validolul sub limbă, am continuat recitaţia. Mi-am citit proza până la ultimul ei punct, doar că mă feream să mă mai uit în sală. Ştiam că profesorii de literatură care mă invitaseră la acea întâlnire mă foloseau pe post de carne de tun sau de nadă pentru peşti. Nu eram tâmpit ca să nu-mi dau seama că ei înşişi erau nişte victime ale acelor elevi şi că nu mai ştiau cum să mai lupte cu ei şi atunci ne chemaseră pe noi (nu eram singur la întâlnirea aia de pomină) ca să-i facem să revină la sentimente mai bune şi să se îndrăgostească de literatură. În timp ce mă apropiam de sfârşitul nuvelei mele, ochii iarăşi mi-au alunecat spre elevii din sală şi parcă am avut impresia că, între timp, deveniseră alţi oameni, de parcă în timp ce eu citeam s-ar fi schimbat publicul din sală şi ar fi plecat tipii ăia agresivi şi în locul lor ar fi venit nişte tineri mai toleranţi. Efectiv, parcă nu mai erau elevii care mă întâmpinaseră în furci, căci gheaţa li se topise din ochi şi mă priveau prietenos.

Transformarea asta am mai urmărit-o şi la alte întâlniri cu elevii, la care am participat împreună cu colegii mei de la Atelierul de proză „Vlad Ioviţă”. Dacă, la început, eram întâmpinaţi în furci, pe parcurs elevii ne deveneau prieteni şi chiar aliaţi.

Săptămâna aceasta am mai avut o întâlnire cu studenţii la Facultatea de Litere de la Universitatea „Ion Creangă”, unde am citit câteva dintre prozele mele scurte, dar experienţa pe care am trăit-o acolo a fost una cu totul şi cu totul inedită. Încă de la bun început, am simţit că sala e de partea mea. Probabil că senzaţii similare au şi fotbaliştii atunci când joacă acasă, în faţa propriilor suporteri. E foarte greu să joci fotbal pe un stadion străin, în faţa unui public care te huiduieşte şi te înjură şi aşa se explică foarte multe înfrângeri. În faţa studenţilor de la Universitatea „Ion Creangă” mă simţeam ca acasă. Curiozitatea sălii m-a ajutat să prind la limbă şi am pus foarte mult suflet în prozele pe care le-am citit.

După ce am terminat recitalul, i-am invitat pe ei să scrie. Le-am propus un exerciţiu şi studenţii s-au aşternut pe scris. După vreo douăzeci de minute, am făcut schimb de poziţii şi am trăit o mare bucurie ascultându-le schiţele, căci unele dintre ele erau chiar reuşite.

După aceste experienţe, am ajuns la concluzia că întâlnirile cu cititorii sunt ca o hârtie de turnesol. După ele poţi ajunge sau la bal, sau la spital. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu