Douã tãlpi
Se desprind din tãlpile fictive,
Adiționale umbrei noastre
Şi o iau razna
Deasupra lor se întinde leneşã frica
De durere
De pierdere
De schimbare
De plecare
De rupere dintr-un pãmânt.
Frica pe care n-o cunoaştem,
Exact cum nou-nãscutul nu o cunoaşte când rupe placenta.
Douã tãlpi
care nu lasã urme,
Se tot saturã şi înjurã
Sãrãcia
Alcoolicii
Bolnavii
Sinucigaşii
Analfabeții
Emigranții
şterse din cadranul imaginilor sepia. Pãmântul ce-l frãmântãm zilnic, Ne înghite ca o mlaştinã orice mişcare, ne Asurzeşte vis-a-vis de tãlpile mele
adorm cu grandoarea unor deziluzii necertificate încã. Le pun lanțuri socio-profesionale. Le gâdil cu grilaje înflorate. Sunt neumblatã prin lume Nu-mi port tãlpile. Îmi place sã le admir. primãvara la soare le bat una de alta. Suntem noi. Şi la sigur că o să ne întoarcem vreodatã.
O poezie de Rodica GOTCA
şterse din cadranul imaginilor sepia. Pãmântul ce-l frãmântãm zilnic, Ne înghite ca o mlaştinã orice mişcare, ne Asurzeşte vis-a-vis de tãlpile mele
adorm cu grandoarea unor deziluzii necertificate încã. Le pun lanțuri socio-profesionale. Le gâdil cu grilaje înflorate. Sunt neumblatã prin lume Nu-mi port tãlpile. Îmi place sã le admir. primãvara la soare le bat una de alta. Suntem noi. Şi la sigur că o să ne întoarcem vreodatã.
O poezie de Rodica GOTCA
