Poveste cu raclă și liliac

Emanuela SPRANCEANA

           E luna mai și, tradițional, mergem la o maiovkă, una mai puțin obișnuită. De fapt o excursie, vizităm cîteva mănăstiri din apropiere. Nu ca să ne închinăm, departe de noi, de unii dintre noi cel puțin, asemenea intenție. Parcă-l văd pe Mihu bătînd mătănii – cea mai perfectă scenă SF cu elemente de umor. Pur și simplu ne-am propus să ieșim undeva, oriunde.

Aseară Vîlcu a împrumutat jeepul roz sidefat al unui bun prieten și mare binefăcător, cum ar zice Mihu, iar noi am adunat bani de combustibil. Îmbarcarea se face lîngă ASEM, un pic mai tîrziu decît se aștepta majoritatea. Asta pentru că... lumea mă așteaptă să ies de la cursul de germană, pe care toți îl înjură altfel, vă dați seama, ar trebui să mă suduie pe mine, or eu mă încăpăținez ca un catîr să nu absentez niciodată. Pînă ajung, doi dintre amicii noștri, plictisiți, renunță la idee, iar Mihai și Vîlcu lîncezesc în cafeneaua Do-re-mi. Cînd dau de ei, Vîlcu, aruncîndu-și ochii spre bandajul de pe brațul meu, întreabă ce-am pățit.

 - M-am dat la o femeie, zic, fără să știu că avea centura neagră.

- Uau!!, exclamă Vîlcu. Nu-ți cunoșteam asemenea înclinații! Să-mi faci cunoștință cu femeia aia, OK?

- Bine, spun, cu o condiție – îmi povestești toate detaliile mai apoi. Ca între prieteni.

- Aha. Și bădărani, zice.

Batem palma, apoi ne aprovizionăm cu apă și pornim la drum în trei.

Mihai începe prin a ne povesti tot felul de bancuri din perioada URSS-ului despre popi vicioși și-o ținem tot într-o veselie pînă la casa de nebuni. Pardon, pînă la una din mănăstirile recent renovate, care în vremea sovieticilor servise drept spital pentru bolnavii mintal și pe care ținem neapărat s-o vedem, mai bine zis Mihai e cel mai interesat. Vîlcu la volanul jeepului e în stihia lui - iradiază de fericire și mușcă din mărul pe care, din cînd în cînd, i-l întind. Mihai – un mîncător de dulciuri consacrat – e aproape să dea gata toată punga cu bomboane. Îl rugăm să mai zăbovească, ca să le gustăm și noi. Ne răspunde cu toată seriozitatea de care e capabil că n-are cînd să aștepte. Apoi e cît pe ce să ne tamponăm cu o rîndunică care zboară pe contrasens direct în parbriz.

- O rîndunică!, țip. Atenție! Și pasărea ne ocolește grațios în ultimul moment. Vîlcu se întoarce spre mine care stau pe bancheta din spate și, ridicînd a curiozitate o sprînceană, îmi adresează - în exclusivitate - zîmbetul lui blajin. Și cum azi e îmbrăcat în cămașa lui albastră, preferata mea, îmi pierd cuvintele.

- Avioanele și Valentina Tereșkova! exclamă ironic.

- Păzea la Luftwaffen!, găsesc în sfîrșit o replică, știind că acesta e un cuvînt nemțesc pe care-l cunoaște cu siguranță, știm noi de ce. Răspunde ceva foarte aproximativ și iarăși zîmbetul lui larg ca un autostradă americană, urmează un Ja! Ja! sacadat și tot atunci aterizăm.

Încă de la intrare, renovările din banii adunați în ditamai campanie-maraton ne impresionează prin kitschul specific evroremontului de mahala. Cu neglijența bine studiată, îmi aranjez pe cap eșarfa albă și Mihu e de părerea, că la o adică și la nevoie, din mine ar ieși un fel de femeie serioasă, mironosiță, etc, etc.

-Aha, pionerka, otlicinița, udarnița! turuie Vîlcu obiectînd pe un ton aproape pedagogic că azi aș fi făcut bine să fi pus pe mine o fustă.

             Ne plimbăm pe teritoriul mănăstirii intersectîndu-ne cu alți vizitatori, împărtășind păreri despre realizările arhitectonico-duhovnicești și ascultînd la intervale egale de timp cîte un Amin! cinic de-a lui Mihu, acesta fiind felul lui de a-și exprima oprobiul în legătură cu odioasa restaurare a edificiului. Îi sugerăm, deocamdată destul de respectuos, să înceteze, altfel promitem frățește să-l luăm în furci.

Toată suprafața, întreg teritoriul mănăstirii, cu excepția parcelelor enorme, e pavată cu pietre hexagonale roz-alb-gri. Plictiseală și previzibilitate sau poate e doar superficialitatea noastră la mijloc.

 Ajungem în fața a ceva asemănător cu o pivniță. Ușile deschise ne ademenesc să coborîm, pe treptele din lespezi de faianță crem, spre răcoare, dar și întuneric. Pe o plăcuță de lemn înfiptă în parcela de lalele e caligrafiată impecabil inscripția precum că accesul în beci e interzis persoanelor străine. Vîlcu coboară, Mihu îl urmează și pînă ce apuc să-i întreb încotro, băieți?, ei nu se mai văd. Aud doar hohoteala comună și vocea lui Mihu care îmi răspunde, ca dintr-un butoi.

- Noi mergem să-l căutăm pe duhul sfînt, femeie! Ce faci? Vii cu noi? Îzbucnesc în rîs și mă uit îngrijorată prin părți. Nu care cumva să aflu prin preajmă vreun evlavios mai radical, apoi cobor și eu. Ca într-un hău, îl observ pe Mihu cercetînd îndeaproape, cu ajutorul brichetei, picturile murale, care, de fapt, sînt mozaicuri, imitații după cele bizantine.

- Hei, băieți, strig cu vocea tremurătoare a fricii de întuneric. Ieșiți afară din peșteră! Afară din peștera lui Platon! Repede! Se aude?

            Mihu schimbă bricheta în cealaltă mînă și acum văd, mare cît un perete – o umbră - profilul lui Vîlcu care rîde cu gust și sunetul e amplificat, exagerat, ca într-o caricatură.

- Mihu, hai să ieșim de aici pînă cineva dintre noi, care o face pe filosoful,  nu a făcut pe el de frică, spune.

- Pînă ce n-a venit nimeni să ne scoată de aici cu muzică!, mă apăr eu. Scrie doar că nu-i voie!

           Ies afară, contrastele amiezii îmi taie ochii și deslușesc treptat un monah gîrbovit, care mă privește pașnic. Nu știu de ce, dar mi se pare că e surd. Undeva am mai văzut privirea asta. O știu... Așa se uita bunica și Vîlcu are uneori ochii aceștia, dar nu vezi prea des asemenea priviri, doar uneori. Destul de rare, sclipitoare și greu de uitat.

Intrăm în biserica de vară cu hramul nu mai știu cărui sfînt. Același lux. Totul strălucește și Mihu fotografiază ca un apucat. Pentru blogul meu, se apără de comentariile noastre declanșînd mecanismul ca un turist made in... oriunde. Ne apropiem de iconostasul aurit, imens. Pe fereasta din preajmă e un cactus uriaș și singuratic, cu vîrful departe, aproape de muchia de sus a ferestrei ovale. În colțul din dreapta, lîngă fereastră, e o raclă. Seamănă cu racla din visul meu, o recunosc din prima, pentru că s-a întîmplat s-o visez în una din nopțile trecute. Asemănarea e izbitoare, dar nu spun nimănui. Nu înțeleg prea bine și nu-mi pot explica. Racla e de dimensiuni reduse, s-ar potrivi unui copil, încrustată cu pietre colorate, aurită și ea.

- Nu e nimeni acolo! exclamă Vîlcu. Uite! Vezi? E o raclă goală.

- Da, zic, așa e. Mihu se apropie și el.

- E un loc vacant! Cine-i următorul candidat...?, întreabă zeflemitor. E vreunul?

- Să ieșim din povestea asta, zic, să ieșim mai repede, vă rog, e prea mică și mă strivește.

              Afară aroma de liliac e în plină expansiune. Peste tot numai el - mult, întreg, tot -  amețitor ca o beție.

       (Orice asemănare cu fapte sau persoane reale a se considera întîmplătoare.)

Emanuela Sprânceană