CÂTEVA  SCUZE   DE   RIGOARE  VIZAVI   DE   CONGRESUL  UAP           

        După lansarea propriei cărți, Cărtea așteptării ( pe 3 mai, anul curent) la libraria Cartier, din centru, a doua zi a avut loc Congresul UAP. Făcând parte din breaslă, deja de 7 ani și fiindcă s-a întâmplat să fiu la Chișinău (nu știu dacă doar pentru Congres veneam special), în mod firesc a doua zi

pe la 9 și 30 m-am prezentat la Sala de expoziții Brâncuși, pentru a participa la manifestarea multașteptată de artiștii plastici. O bună parte dintre aceștea, deja erau prezenți în holul Sălii unde serveau cafea și binedispuși discutau. Am dat mâna cu vreo doi-trei amici și am schimbat discret câteva vorbe. O ambiguitate tacita, îndulcită de aroma cafelei fierbinți plutea în văzduh.

        Pe la 10 și ceva a început Congresul. Sala era aproape plină. Dintre cei peste 40 de membri de artiști plastici, ce locuiesc peste hotare, după cum a menționat Gh. Jalbă, președintele în funcție a UAP-eului, eram singurul prezent la Congres (ceia ce, trebuie să recunosc, ușor m-a flatat), care, iată,

a ajuns la ediția XX. Am ascultat cu atenție raportul despre activitatea Uniunii în cei patru ani de zile,

adică căt a durat mandatul actualului președinte. Când acesta și-a încheiat discursul a fost pusă în discuție desfășurarea de mai departe a Congresului. Pictorul A. Mudrea s-a ridicat și a propus ca lucrările Congresului să țină două zile, deoarece în cei patru ani de existență a Uniunii sub conducerea lui Jalbă sau adunat prea multe probleme și prea multă zoaie, ca să poată fi limpezită într-o zi. S-a pus la vot propunerea lui Mudrea. Nu a trecut, dar după tonalitatea gravă a pictorului se aștepta, în continuare, să urmeze un spectacol fierbinte.

        Numai că eu m-am ridicat și am plecat. Cunoșteam suficient de bine personajele și spectacolul,

cel puțin pentru mine, era previzibil. Și, apoi, participând doar de la distanță la viața UAP-eului, față  de problemele ce sau întâmplat cu adevărat în cadrul Uniunii (pe care, parțial mi le aduceau la cunoștință prietenii și amicii) nu puteam să am decât o părere subiectivă. Astfel voi vota, mi-am zis,

ca și data trecută după alte principii. Iar cu patru ani în urmă, prin internet am trimis votul meu lui

Gh. Jalbă, din simplu motiv, că fostul președinte al UAP, A.Rurac, înaintânduși pentru a patra oară candidatura la multrâvnitul post, mi s-a părut că era prea mult. Păstrând distanța de rigoare, numai președinții unor state totalitare (astăzi vedem că și-n Rusia „democrată” se întâmplă acelaș lucru) au

pretins să fie aleși mereu (dacă se poate pentru tot restul vieții) la funcția supremă de conducere al statului respectiv. Statutul UAP din R.Moldova, nu limitează numărul alegerii unui președinte în funcție, dar totuși…E vorba, în primul rând, de un minim bun simț, de care trebuie să dea dovadă orice persoană, mai ales cea aleasă într-o funcție de conducere. Pentru dacă nu există acest bun simț (ceia ce

a dovedit prin comportamentul sau îndoielnic, fostul meu prieten A. Rurac), atunci persoana respectivă

prinde gustul puterii și-n mod inevitabil, după cum ne-a arătat de atâtea ori istoria, se corupe. Cam asta, din păcate, s-a întâmplat și cu fostul președinte al UAP și, desigur, din aceste motive nu a mai fost reales.

        Am fost, oarecum, stupefiat să constat că și la Congresul recent domnul Rurac a avut tupeul (el desigur crede că a avut curajul) să-și înainteze din nou, pentru a patra oară, candidatura la funcția de președinte al UAP-eului. Iar, pe de altă parte am fost dezamăgit că din rândurile Uniunii nimeni nu a îndrăznit să-și înainteze candidatura și să intre într-o firească competiție cu cei doi lideri deja expermentați. Astfel în situația creată, din start era clar că, în principiu, voturile vor merge spre Ch. Jalbă, din simplul motiv că acesta a deținut doar un singur mandat de președinte și, cred, nu a reușit să-și asume în mod eronat unele merite, dimpotrivă spre deosebire de predecesorul său e o fire mai puțin orgolioasă, chiar e o fire modestă aș zice. Iar modestia totdeauna dă bine la un conducător fie de stat, fie de guvern sau fie de biată UAP, precum este cea din R. Moldova. Iar, dacă e să dăm crezare lui Tudor Zbărnea ( ori, T. Zbărnea este directorul Muzeului de Artă din R. Moldova și, în acelaș timp, până la alegerile actuale a fost si președinte al secției de pictură din cadrul UAP, deci e persoana care cunoaște lucrurile din interior, adică foarte bine și este greu să nu-i dăm crezare) că Gh. Jalbă în patru ani a făcut suficiente lucruri bune pentru Uniune, cât nu a reușit să facă predecesorul său în zece ani, atunci alegerea lui Gh. Jalbă, din nou în funcția de președinte, aproape, era garantată. Și predispoziția alegătorilor, din câte am reușit să sondez, era că vor oferi voturile actualului lider. Chiar și artiștii plastici pro-Rurac, recunoșteau că Jalbă are o prioritate evidentă de a rămâne în continuare șeful UAP-eului.

        Această atmosferă m-a făcut să fiu euforic, chiar distrat și astfel am părăsit visător sala unde se ținea Congresul, perzându-mă sub bolta luminoasă și plină de arome primăvăratice ale orașului, propunându-mi să revin la Congres doar pentru a da votul de rigoare actualului lider. Am revenit pe la orele 15, încă din hol se auzea vocea sobră, de bariton a pictorului Cobzac, care a fost ales să conducă manifestarea, deci lucrările Congresului erau în toi. Am stat vreo oră și, înțelegând că încă e departe clipa de grație a votului, am plecat. Am revenit  pe la orele 18, dar procedura votării încă nu începuse, am așteptat vreo oră și jumătate și-n ultimul moment, cănd, se pare dificila mașină a votării, cu greu urma să demareze, a sunat telefonul…De partea cealaltă a firului a răsunat vocea catifelată și vag melancolică a unei distinse doamne, (ah, aceste misterioase și ispititoare voci femenine…) care m-a invitat la o cafea. În clipa următoare am uitat de ce mă aflam la Sala Brâncuși, am uitat de responsabilitatea întruchipată de votul ce urma sa-l ofer domnului Jalbă ( la aceasta trebuie adăugată și oboseala după cheful din ajun, dat cu ocazia lansării propriei cărți), astfel, în mod bizar și aproape iconștient am șters englezește putina.

        A doua zi l-am sunat pe Tudor Zbârnea pentru a afla cu ce difernță de voturi a fost reales președinte al UAP, Gh. Jalbă. La care distinsul prieten, în mod firesc, nervos mi-a reproșat că absența mea din ajun de la urna de vot e un gest incalificabil, iresponsabil și nedemn… că știu să-mi văd doar de interesele personale, iar când e vorba de colectiv mă fac nevăzut…că a trebuit să suporte replicele ironice ale neprietenilor (ce probabil cu acest prilej sau înmulțit), care au comentat lipsa mea de la vot în consens cu insistențile lui (evocate la unele întruniri ale comitetului de conducere al UAP) de a-mi repartiza un atelier de creație la Chișinău, acesta fiind un stimul solid de a mă întoarce acasă… Nu am reușit să-i spun nimic, că telefonul, în următorul moment, a fost închis.

        Dragă Tudor, nu am dorit să-ți spun altceva decât că ai dreptate și să recunosc că am greșit. Și, fiindcă, nimeni din noi nu e sfânt și, deci, a greși e omenește, tot omenește este (dacă firește nu suntem

lipsiți de bunul simț) să ne cerem scuzele de rigoare pentru greșelile comise, ceia ce o și fac, public…

Și-mi cer scuze nu doar de la tine, ci și de la Gh. Jalbă, pe care cu această ocazie îl felicit cu noua realegere în funcția de președinte al UAP, dar și de la alți colegi de breaslă, care au contat pe votul meu. Recunosc că uneori nu este suficientă susținerea sufletească (sunt convins că domnul Jalbă nu are  nici un dubiu, că, deși, în timpul votului serveam cafea cu o simpatică doamnă, cu sufletul eram alături de el), ci e necesară și o susținere reală. Până la urmă nici nu e vorba de vot, ci de solidaritatea umană, fraternă, întru atingerea unui scop nobil al breslei din care fac parte și eu. De altfel, gestul meu bizar (aparent nevinovat) riscă să mă plaseze în tabăra persoanelor duplicitare și neserioase.

        Indiferent de efectul etic al scuzelor de rigoare, totuș pentru greșala comisă va trebui să plătesc.

Astfel promit, că, cel puțin, până la viitoarele alegeri, nici o clipă, nu voi pretinde un atelier de creație sau vre-un alt privilegiu (oricât de mic) oferit de UAP din Chișinău. Desigur dincolo de necesitatea de a avea un atelier sau de responsabilitatea unui vot, mai importantă este, cred, toleranța și minima afecțiune dintre prieteni, amici, colegi, în lipsa căreia arta ar fi, pur și simplu, lipsită de sens. În ultima instanță scopul acestor scuze de rigoare este de a păstra, în continuare, nealterat acest sentiment deosebit și de a nu lăsa să se strecoare între noi (Doamne ferește) vreo umbră vagă de încrâncenare.

                                                                                                      Igor Isac