Dreptul la opinie

CÂTEVA  SCUZE   DE   RIGOARE  VIZAVI   DE   CONGRESUL  UAP   

Igor Isac

        După lansarea propriei cărți, „Cărtea aşteptării” ( pe 3 mai, anul curent) la libraria Cartier, din centru, a doua zi a avut loc Congresul Uniunii Artiştilor Plastici. Făcând parte din breaslă, deja de 7 ani şi fiindcă s-a întâmplat să fiu la Chişinău (nu ştiu dacă doar pentru Congres veneam special), în mod firesc a doua zi pe la 9 şi 30 m-am prezentat la Sala de expoziții Brâncuşi, pentru a participa la manifestarea multaşteptată de artiştii plastici. O bună parte dintre aceştia, deja erau prezenți în holul Sălii unde serveau cafeaua şi binedispuşi discutau. Am dat mâna cu vreo doi-trei amici şi am schimbat discret câteva vorbe. O ambiguitate tacită, îndulcită de aroma cafelei fierbinți plutea în văzduh.

        Pe la 10 şi ceva a început Congresul. Sala era aproape plină. Dintre cei peste 40 de membri de artişti plastici, ce locuiesc peste hotare, după cum a menționat Gh. Jalbă, preşedintele în funcție a UAP-ului, eram singurul prezent la Congres (ceea ce, trebuie să recunosc, uşor m-a flatat), care, iată,

a ajuns la ediția XX. Am ascultat cu atenție raportul despre activitatea Uniunii în cei patru ani de zile, adică căt a durat mandatul actualului preşedinte. Când acesta şi-a încheiat discursul a fost pusă în discuție desfăşurarea de mai departe a Congresului. Pictorul A. Mudrea s-a ridicat şi a propus ca lucrările Congresului să țină două zile, deoarece în cei patru ani de existență a Uniunii sub conducerea lui Jalbă s-au adunat prea multe probleme şi prea multă zoaie, ca să poată fi limpezită într-o zi. S-a pus la vot propunerea lui Mudrea. Nu a trecut, dar după tonalitatea gravă a pictorului se aştepta, în continuare, să urmeze un spectacol fierbinte.

        Numai că eu m-am ridicat şi am plecat. Cunoşteam suficient de bine personajele şi spectacolul,

cel puțin pentru mine, era previzibil. Şi, apoi, participând doar de la distanță la viața UAP-ului, față  de problemele ce s-au întâmplat cu adevărat în cadrul Uniunii (pe care, parțial mi le aduceau la cunoştință prietenii şi amicii) nu puteam să am decât o părere subiectivă. Astfel voi vota, mi-am zis, ca şi data trecută după alte principii. Iar cu patru ani în urmă, prin internet am trimis votul meu lui

Gh. Jalbă, din simplul motiv, că fostul preşedinte al UAP, A.Rurac, înaintându-şi pentru a patra oară candidatura la mult râvnitul post, mi s-a părut că era prea mult. Păstrând distanța de rigoare, numai preşedinții unor state totalitare (astăzi vedem că şi-n Rusia „democrată” se întâmplă acelaş lucru) au pretins să fie aleşi mereu (dacă se poate pentru tot restul vieții) la funcția supremă de conducere a statului respectiv. Statutul UAP din R.Moldova, nu limitează numărul alegerii unui preşedinte în funcție, dar totuşi…E vorba, în primul rând, de un minim bun simț, de care trebuie să dea dovadă orice persoană, mai ales cea aleasă într-o funcție de conducere. Pentru că dacă nu există acest bun simț (ceia ce a dovedit prin comportamentul sau îndoielnic, fostul meu prieten A. Rurac), atunci persoana respectivă prinde gustul puterii şi-n mod inevitabil, după cum ne-a arătat de atâtea ori istoria, se corupe. Cam asta, din păcate, s-a întâmplat şi cu fostul preşedinte al UAP şi, desigur, din aceste motive nu a mai fost reales.

        Am fost, oarecum, stupefiat să constat că şi la Congresul recent domnul Rurac a avut tupeul (el desigur crede că a avut curajul) să-şi înainteze din nou, pentru a patra oară, candidatura la funcția de preşedinte al UAP-ului. Iar, pe de altă parte am fost dezamăgit că din rândurile Uniunii nimeni nu a îndrăznit să-şi înainteze candidatura şi să intre într-o firească competiție cu cei doi lideri deja expermentați. Astfel în situația creată, din start era clar că, în principiu, voturile vor merge spre Ch. Jalbă, din simplul motiv că acesta a deținut doar un singur mandat de preşedinte şi, cred, nu a reuşit să-şi asume în mod eronat unele merite, dimpotrivă spre deosebire de predecesorul său e o fire mai puțin orgolioasă, chiar e o fire modestă aş zice. Iar modestia totdeauna dă bine la un conducător fie de stat, fie de guvern sau fie de biată UAP, precum este cea din R. Moldova. Iar, dacă e să dăm crezare lui Tudor Zbârnea ( ori, T. Zbârnea este directorul Muzeului de Artă din R. Moldova şi, în acelaş timp, până la alegerile actuale a fost şi preşedinte al secției de pictură din cadrul UAP, deci e persoana care cunoaşte lucrurile din interior, adică foarte bine şi este greu să nu-i dăm crezare) că Gh. Jalbă în patru ani a făcut suficiente lucruri bune pentru Uniune, cât nu a reuşit să facă predecesorul său în zece ani, atunci alegerea lui Gh. Jalbă, din nou în funcția de preşedinte, era, aproape, garantată. Şi predispoziția alegătorilor, din câte am reuşit să sondez, era că vor oferi voturile actualului lider. Chiar şi artiştii plastici pro-Rurac, recunoşteau că Jalbă are o prioritate evidentă de a rămâne în continuare şeful UAP-ului.

        Această atmosferă m-a făcut să fiu euforic, chiar distrat şi astfel am părăsit visător sala unde se ținea Congresul, perzându-mă sub bolta luminoasă şi plină de arome primăvăratice a oraşului, propunându-mi să revin la Congres doar pentru a da votul de rigoare actualului lider. Am revenit pe la orele 15, încă din hol se auzea vocea sobră, de bariton a pictorului Cobzac, care a fost ales să conducă manifestarea, deci lucrările Congresului erau în toi. Am stat vreo oră şi, înțelegând că încă e departe clipa de grație a votului, am plecat. Am revenit  pe la orele 18, dar procedura votării încă nu începuse, am aşteptat vreo oră şi jumătate şi-n ultimul moment, cănd, se pare dificila maşină a votării, cu greu urma să demareze, a sunat telefonul…De partea cealaltă a firului a răsunat vocea catifelată şi vag melancolică a unei distinse doamne (ah, aceste misterioase şi ispititoare voci feminine…) care m-a invitat la o cafea. În clipa următoare am uitat de ce mă aflam la Sala Brâncuşi, am uitat de responsabilitatea întruchipată de votul ce urma sa-l ofer domnului Jalbă ( la aceasta trebuie adăugată şi oboseala după cheful din ajun, dat cu ocazia lansării propriei cărți), astfel, în mod bizar şi aproape iconştient am şters englezeşte putina.

        A doua zi l-am sunat pe Tudor Zbârnea pentru a afla cu ce difernță de voturi a fost reales preşedinte al UAP, Gh. Jalbă. La care distinsul prieten, în mod firesc, nervos mi-a reproşat că absența mea din ajun de la urna de vot e un gest incalificabil, iresponsabil şi nedemn… că ştiu să-mi văd doar de interesele personale, iar când e vorba de colectiv mă fac nevăzut…că a trebuit să suporte replicile ironice ale neprietenilor (ce probabil cu acest prilej s-au înmulțit), care au comentat lipsa mea de la vot în consens cu insistențele lui (evocate la unele întruniri ale comitetului de conducere al UAP) de a-mi repartiza un atelier de creație la Chişinău, acesta fiind un stimul solid de a mă întoarce acasă… Nu am reuşit să-i spun nimic, că telefonul, în următorul moment, a fost închis.

        Dragă Tudor, nu am dorit să-ți spun altceva decât că ai dreptate şi să recunosc că am greşit. Şi, fiindcă, nimeni din noi nu e sfânt şi, deci, a greşi e omeneşte, tot omeneşte este (dacă fireşte nu suntem lipsiți de bunul simț) să ne cerem scuzele de rigoare pentru greşelile comise, ceea ce o şi fac, public… Şi-mi cer scuze nu doar de la tine, ci şi de la Gh. Jalbă, pe care cu această ocazie îl felicit cu noua realegere în funcția de preşedinte al UAP, dar şi de la alți colegi de breaslă, care au contat pe votul meu. Recunosc că uneori nu este suficientă susținerea sufletească (sunt convins că domnul Jalbă nu are  niciun dubiu, că, deşi, în timpul votului serveam cafeaua cu o simpatică doamnă, cu sufletul eram alături de el), ci e necesară şi o susținere reală. Până la urmă nici nu e vorba de vot, ci de solidaritatea umană, fraternă, întru atingerea unui scop nobil al breslei din care fac parte şi eu. De altfel, gestul meu bizar (aparent nevinovat) riscă să mă plaseze în tabăra persoanelor duplicitare şi neserioase.

        Indiferent de efectul etic al scuzelor de rigoare, totuş pentru greşala comisă va trebui să plătesc.

Astfel promit, că, cel puțin, până la viitoarele alegeri, nici o clipă, nu voi pretinde un atelier de creație sau vreun alt privilegiu (oricât de mic) oferit de UAP din Chişinău. Desigur dincolo de necesitatea de a avea un atelier sau de responsabilitatea unui vot, mai importantă este, cred, toleranța şi minima afecțiune dintre prieteni, amici, colegi, în lipsa căreia arta ar fi, pur şi simplu, lipsită de sens. În ultima instanță scopul acestor scuze de rigoare este de a păstra, în continuare, nealterat acest sentiment deosebit şi de a nu lăsa să se strecoare între noi (Doamne fereşte) vreo umbră vagă de încrâncenare.