Claudiu Komartin
Poem pentru cei de pe urmă
(work in progress)
Se pregătește un război.
Prin
vene sângele îngroșat
va
fi în curând la fel de încet ca puroiul,
când
va începe să curgă în stradă vom înțelege –
au
fost decenii de supraproducție
de
risipă vulgară
de
alienare & agonie.
Sângele
nu o să valoreze mai mult decât ploaia acidă
decât
sudoarea
decât
sterilul.
Sângele
– ieftin și imperfect ca jucăriile chinezești.
Sânge
pentru petrol, speranța – cât un gunoi
adunat
în ochiul care își pierde vederea.
Mâini
zbârcite, mâini seci
agățându-se
de armele acum inutile.
Un
sfârșit oarecare.
Sub
norii radioactivi. Bâiguind. Falși profeți.
Și
când vom ști ce e de făcut,
nu
va mai fi nimic de făcut.
Și
când o să aflăm cuvântul care să ierte, acela anume
ni
se va-nțepeni în gâtlej
ca
o bilă de fier
cu
care ai zdrobit tot ce mai era de zdrobit.
Cu
noi începe și se sfârșește. Cu noi, cei blânzi și letali,
stivuiți
după culoare, după religie și rasă. Țepeni
dar
mândri de arta și de ororile noastre,
puse
la păstrare pentru o mie de ani
sub
câmpia mănoasă.
„Aici
odihnește omul. Puteți admira
mâna
lui fină.
Încercați
să nu îl atingeți:
nu este mort pe de-a întregul.
Nu
îl lăsați să vă lingă mâna, atâta așteaptă
ca
să vă muște.
A
crezut că e veșnic
fiindcă
a pictat Capela Sixtină,
ca
un bun stăpân le-a împărțit celorlalți umilința și jegul;
acum
în preajma lui își mai fac veacul
doar
o mână de muște.”
Nici un cuvânt bun care să ne descrie
în dicționarele celor de după noi.
Căci
iată-ne: am
mâncat toate făpturile întâlnite în cale
am
umilit specii de o frumusețe nepământeană
le-am
încuiat în grădini zoologice
în
laboratoare
le-am
smuls colții & ghearele care
ne
înspăimântau până să ieșim din păduri
noi,
ciuma,
noi,
cei aleși
am
făcut legi împotriva hulei
numai
ca să putem huli mai vârtos,
am
înghițit plante și animale
păduri
și recife, teritorii virgine, plaje fără cusur –
o
foame permanentă,
o
lăcomie născută din înstrăinarea
de
o lume pe care n-am înțeles-o;
știindu-ne
mai
aprigi decât lăcustele,
am
stabilit o regulă strictă:
să
nu ne devorăm între noi
decât
în caz de calamitate
dar
și pe aceasta am încălcat-o de prea multe ori.
Cei
mai zeloși în distrugere au inventat bresle
și
zeități, culte cumplite care
să
le justifice crimele.
Alții,
sub pretextul că lărgesc lumea, au pus dinamită
în
toate colțurile ei.
Sârma
ghimpată a fost mereu de partea lor
de
partea lor cruzimea, organele-amputate.
În
locul lumii pe care o visasem, un câmp de proteze
în
flăcări.
Rapacitatea
ca unică lege.
Răceala
mașinilor de cooperație.
Deschide
ușa, te va lovi în plin indiferența lor.
„Știu, epoca asta nu e nici cea mai oarbă,
nici cea mai strâmbă din câte au fost.
Însă în parcul
Lewinsky m-am așezat pe iarbă
întrebându-mă dacă
mai are vreun rost.
Și am văzut leii, și
am trecut printre ei.
Pe lângă cuști și garduri înalte.
Peste ruinele unui
vechi adăpost.
Nici o cheie.
Iar leii se prefăceau îmblânziți:
jucau baschet, fluierau
după fete,
priveau lihniți în
stânga și-n dreapta, așteptând o scânteie.
Și eu printre ei, planând încet, ca un erete.
It
is a challenging neighbourhood, but not because
of
the immigrants, it was poor before they arrived.
(De fapt, ghidul voia să spună: dacă am vrea,
i-am termina pe toți c-un singur raid.)
Numărat, cântărit, împărțit. Excluși de
o istorie contaminată. Aici ne-am oprit.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu