marți, 8 mai 2012

Silvia BERDAN

copacul din capul meu


Are vreo 15 ani. Însă nu ştiu dacă mai seamănă a copac sau e doar o bălărie. Cînd l-am descoperit prima oară (l-am inventat???) era numai o ramură. Mă gîndeam cum se nasc gîndurile şi atunci am văzut ramura, prima ramură, apoi ea a început să se divizeze în progresie geometrică? sau aritmetică?: de la prima ramură apar încă două, de la cele două încă patru, de la patru încă opt...şi aşa la nesfîrşit pînă cînd pierdeam firul ori şirul...Nu mai găseam prima ramură. Dar ceea ce este cel mai ciudat -copacul meu nu avea rădăcini? nici tulpină? şi atunci?! ce fel de?! las-o baltă...şi acum, cînd încerc s-o găsesc legitatea e alta. Care o fi formula? reţeta? Sau chiar revelaţia divină? ultima nu are cum să fie, am trecut de Evul Mediu, sau nu?! m-am blocat se pare. Scrisul nu mă mai ajută, mă trădează, am uitat cum se scrie ori poate...nici nu am ştiut? Probabil citind atît gindurile alora am uitat să le mai am pe ale mele. Tot ce mai am este ura. Nu m-aş fi crezut capabilă de un asemenea sentiment, dar mai ales de o asemenea intensitate a lui. Poate că a crescut odată cu acel copac din capul meu. Mă complac în acest sentiment, m-am îmbrăcat în el ca în cămaşa lui Nessos, mă felicit pentru că nimeni şi nimic nu mi-l poate smulge. Aş fi fost mult mai fericită să mă scald în ignoranţă, doar aşa fac milioane de oameni şi sînt fericiţi. Dar eu nu m-am născut să fiu fericită. Nu victimizez, este doar ceea ce simt. Aş fi şi mai  nefericită dacă aş fi fericită, m-aş simţi o nulitate. "Am să scriu o carte..." i-am zis mamei pe la vreo 14 ani. Atunci mi-am decis destinul, mi l-am creat, l-am mutilat, deoarece abia acum am înţeles, eu n-am să scriu acea carte niciodată...

Acest text ii apartine Silviei BERDAN, studenta la Universitatea Ion Creanga din Chisinau

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu