Lumea incertitudinilor

Mă trezeam în fiecare dimineaţă cu aceeaşi disperare în corp, disperare că azi, ca şi ieri, ca şi mâine, trecutul plus viitorul, prezentul, toate sunt o masă şi masa asta, materia asta translucidă, străbătută de miresme şi stări, de voci şi chipuri, de maşinării, materia asta era plină de o inutilitate imensă. Mă trezeam, adormeam, visam, mă trezeam. Zi după zi, între ele, în ele, un scenariu, acelaşi scenariu şi trupul meu gol pe dinăuntru şi lumea goală pe dinăuntru şi inutilitatea asta din fiecare act, cuvânt, dagoste, prietenie, revoltă, răzbea deasupra tuturor binelor şi a relelor, răzbea înăuntru-mi. Eu stam în faţa oglinzii şi mă spălam cu apă rece pe faţă, pe mâini. Apa se usca pe pielea mea. Iar ceea ce urma era doar hoinăreala, prin zile, prin gânduri, pe străzi. Ici colo suprafeţe de pământ şi buruieni care se schimbau, ici colo bolile lor, mizeria, luxul, scândura lipsă din scânciobul perfect din curtea unui bloc vecin, oameni pe lângă care treceam fără să-i salut, disperarea mea tăcută, tăcerea pe care o înghiţeam în noduri mici, aşteptarea acelor oameni adevăraţi care să mă scoată din realitatea asta prin dragoste, prietenie şi bine. Mirosul meu se desfăcea înăuntru-mi în câteva părţi inegale. Materia mea era aeriană şi puteam distinge clar mirosul de după ploaie de mirosul unor flori de câmp proaspăt culese, de mirosul unui iubit pe care l-am părăsit, ca apoi să-mi dau seama cât de slut poate ajunge omul prin egoism. Ajungi în anumite momente să fii atât de străin lumii şi mai ales atât de străin ţie însuţi, încât, peste timp, să te uţi aproape cu dezgust la sinele tău din trecut. Îţi vine să-i dai palme. Dormi, dacă eşti supărat. Dormi, dacă ţi-e foame. Dormi, dacă ţi-e sete. Dormi, dacă te-ai îndrăgostit. Dormi, dacă eşti încuiat într-o odaie. Dormi, dacă nu mai ai putere să citeşti. Dormi, dacă te gândeşti la sinucidere. Somnul era oceanul în care îmi sfărâmam bulgării de zăpadă a celor mai diferite stări îngheţate în corpul meu. Somnul, adică unica amintire a morţii rămasă aici reală. Dormeam zi şi noapte, dormeam şi cu ochii deschişi, stând inertă între prieteni, adică oameni. Şi ei îşi turnau apă-n pahare ca să nu li se usuce corpul. Şi ei ascultau muzică doar să se audă ceva şi pentru că sunetele, uneori, sunt mai plăcute decât cuvintele. Cineva scutura un covor afară. Un grup de copii făcea gălăgie afară. Cândva eram unul dintre ei şi nu ştiam de ce fac gălăgie. Atunci nu ştiam cât de prăfuită, cât de singură, cât de părăsită poate fi tăcerea. Ca o pietricică uitată în mijlocul podului de deasupra unui râu, ca o jucărie aruncată de către cineva întâmplător la gunoi, fără a şti despre încărcătura emoţională pe care o are pentru un copil rămas orfan de acea jucărie, ca un pui de cactus într-un ghiveci mare în care totuşi nu a prins rădăcini. Îmi studiam odaia şi pereţii odăii, spaţiul acela familiar care mai devreme sau mai târziu, după multe zile petrecute acolo, trebuia să devină aşa. Să conţină o atmosferă specială căreia să-i poţi spune acasă. Oricât timp am stat, 2 săptămâni, 3 luni, un an, niciun alt loc nu l-am simţit ca pe adevăratul meu acasă, deşi, în anumite condiţii, era inevitabil să-l numesc aşa. Marea am putut să o simt casa fără pereţi, fără uşă, fără tavan, fără sfârşit, pentru toţi şi doar pentru mine. Marea pe malul căruia nu se plimba niciodată nimeni când eu mă duceam, adică pe gerul cel mai crunt. De fiecare dată îmi scăpa câte o replică plină de entuziasm şi fascinaţie şi bucurie. Strigam, cântam, săream. Puteam face asta fiindcă nimeni nu mă vedea, nu mă auzea, cel puţin eu aşa am crezut. În unele zile o vedeam tandru îndrăgostită de univers. Alteori singurătatea ei părea infinită. Tremura din cap până-n picioare. Avea inima sfâşiată. Îmi doream să o pot îmbrăţişa. Puteam doar să-i şoptesc cuvinte frumoase despre oameni pe care îi pot îmbrăţişa. Mă uitam la depărtările ei şi toate lucrurile pe care le ştiam până atunci îşi pierdeau înţelesul. O golire nesfârşită de sensuri. Captarea prezentului şi încercarea mea absurdă de a-l ţine în loc cât mai mult. Îmi doream foarte mult ca hoinăreala mea prin lume să fie oprită acolo, pe malul luminos, tulburător, dinspre care mă puteam conecta cu acea parte nevăzută a lumii, prezenţa căreia atunci o puteam doar intui.