Bogdan Lipcanu, Fuck Tense, Casa de Pariuri Literare, 2010

ALEX GOLDIŞ

Un aer proaspăt a respirat anul trecut literatura tânără prin apariţia editurii Casa de Pariuri Literare a lui un cristian. O editură mică, fără resurse, dar care promite să joace un rol de avangardă în noua poezie, aşa cum o făcuse Vinea la începuturile ei. Pe lângă preocupările scriitoriceşti, un cristian e un prieten devotat al tinerei generaţii, dar şi un manager priceput şi sensibil, preocupat să-i înţeleagă din interior căutările. Contactul direct cu scriitorii – pierdut inevitabil de gestionarii marilor edituri – e un atu principal pentru identificarea zonelor experimentale şi exotice ale literaturii recente. Prima garanţie o reprezintă două apariţii interesante ce surclasează la capitolul debut în poezie numele promovate anul trecut de Cartea Românească. „umilirea animalelor” a lui val chimic şi „Fuck Tense” a lui Bogdan Lipcanu propun, fiecare, stiluri îndeajuns de individualizate pentru a le recomanda drept cele mai consistente debuturi din 2010.

Bogdan Lipcanu, Fuck Tense
Deşi într-o tonalitate cu totul diferită, volumul de debut al lui Bogdan Lipcanu e la fel de personal. „Fuck Tense” se recomandă, în primul rând, drept o carte-concept, nu foarte străină de celelalte volume despre copilărie şi comunism apărute la noi în ultimii ani, de la „Născut în URSS” până la „Cartea roz a comunismului”. Aceeaşi nostalgie topită până la indistincţie în naivitate şi umor negru traversează micile reflecţii poetice ale lui Bogdan Lipcanu. Aceeaşi legitimare a copilăriei prin comunism şi a comunismului prin copilărie va scandaliza pe colecţionarii atrocităţilor totalitariste. Numai că de data aceasta destinatarul acuzelor va fi mai greu de identificat. Căci discursul din „Fuck Tense” aparţine în întregime unei voci infantilizate, ce nu pare deloc interesată să evalueze sau să judece, ci să-şi asume nemijlocit valorile de zi cu zi ale regimului. Oricât de ciudat ar părea, lumea intens ideologizată a comunismului nu e decât universul „jocurilor şi jucăriilor pline de hazul şi farmecul copilăresc”. În cele mai reuşite poeme ale lui Bogdan Lipcanu, stereotipiile înfricoşătoare ale regimului sunt gadget-uri sau mascote care de care mai sofisticate şi mai colorate: „Era alt joc mecanic, unde la şir la sonde luai 5 lei,/ la spice, 2 (la joc îi zicea Bogăţiile patriei),/ la Tot înainte, 50 ş.a.m.d./ Daʼ era şi un flipper cu Secera şi ciocanul pe el,/ cu multe metrouri desenate./ Ne băgam bani în el, că o tanti cu fundă ne dădea fise roşii,/ pe care scria Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi./ Noi eram învăţaţi./ Ne tratau cu respect la cantină şi mâncam din farfurii./ După ce lingeai sosu’, vedeai, pe fund, pe Ceauşescu – cu Elena,/ înconjuraţi de flori şi pionieri şi şoimi./ Eu am prins o farfurie/ unde sub mazăre era Ceauşescu cu un copil mic –/ cred că era Anu’ nou, că scria La mulţi ani./ Pe cănile de ceai scria Canalul Dunăre-Marea Neagră/ şi pe furculiţe Trăiască şi înflorească./ Seara făceam vizionări tematice:/ filme cu construcţii mari, baraje noi./ El tot tăia panglica şi făcea cu mâna”.
Desene naive cu şi despre comunişti, majoritatea notaţiilor din volum au candoarea scrijeliturilor pe bancă ale unui elev de gimnaziu. De extraordinar efect în acest mic manual al comunismului pe înţelesul copiilor e fuziunea totală dintre fantasmele elevului şi proiecţiile absurde ale regimului. Fostul pionier nu numai că mănâncă din farfurii ce revelează chipul Conducătorului, mestecă gumă PACE sau îşi încearcă norocul la jocuri mecanice unde potul câştigător e „stema patriei”, ci are contact direct cu Primul Părinte al Ţării: „Ceauşescu a promis că ne face un palat/ şi, în altă zi,/ că ne dă jucării şi tot ce vrem./ Venea printre noi şi ne dădea bomboane”. Într-atât e de popular cuplul prezidenţial în imaginarul copiilor, încât ridicarea la înaltul rang de personaje de desen animat survine firesc: „Un şoim l-a întrebat odată/ că de ce nu se dă seara/ desene cu Ceauşescu, Elena, Bălănel şi Miaunel/ El a zis că o se se facă./ Şi mai târziu l-am auzit cum îl întreba pe un nene gras,/ care era cu el peste tot, că:/ – Mă, Bălănel şi Miaunel a intrat în UTC?/ A doua zi, tot copilu’ ăla zice:/ Vrem desene cu Ceauşescu, Tom şi Jerry./ – Taci mă, că ăştia e capitalişti, a zis grasu’./ Şi l-a pus la colţ”.
Niciodată distanţa dintre ironie şi candoare vizavi de fostul regim n-a fost mai mare şi în acelaşi timp mai mică decât în schiţele naive ale lui Bogdan Lipcanu. N-a fost mai mare pentru că nicio umbră de resentiment sau de judecată vindicativă nu falsifică discursul copilului. În acelaşi timp, însă, un comunism pe deplin infantilizat nu face decât să pună în abis – într-o specularitate nesfârşită – absurdul regimului adult. Pe această ambiguitate stilistică, în care ironia decurge firesc din naivitate iar idilicul se transformă pe nesimţite în caricatural, stă construcţia întregului volum. Doar în interiorul acestei ecuaţii poate fi înţeles „Discursul despre socată”, odă închinată unuia dintre „obiectele” ireductibile şi sumative ale epocii: „Erau nişte sucuri cu gust de socată. SOCATĂ. Ce mult ne plăcea socata./ Odată cu căderea comunismului toţi au uitat de socată.// Nimeni nu a mai ştiut de socată.// Aş da timpul înapoi pentru multe lucruri.// Eu l-am iubit mult pe Ceauşescu şi faptul că-n acele vremi era socată mi se/ pare un argument imens pentru a mai trăi în acel timp. Şi e doar unul dintre/ multele argumente.// Ceauşescu era un geniu pentru că pe vremea lui era socată”.
Păcat doar că până acum cele două debuturi originale ale lui val chimic şi Bogdan Lipcanu au fost, cu puţine excepţii, trecute cu vederea la toate capitolele (comentarii critice, topuri de final de an) în favoarea unor volume mai subţiri atât în concept, cât şi în realizare: „apasă” a lui de Sorin Despot sau „Şi toată bucuria acelor ani trişti” de M. Duţescu. Eu unul prefer să cred, de pildă, că premierea recentă a ultimului la prestigiosul festival „Mihai Eminescu” nu se datorează lipsei de receptivitate sau de gust a juriului, ci unei fatale erori de contabilizare a voturilor.


Bogdan Lipcanu s-a născut la 13 iulie 1975, în Bistriţa.
Studii nefinalizate de filosofie şi regie de film.
A absolvit Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, secţia foto-video.
A publicat poezie şi proză în antologiile La Neagra, 2007, şi Minimal, 2009, ambele apărute la Editura Mirador, Arad.
Debuteaza cu „Fuck Tense” la CDPL