Casa de pariuri literare – Literatura română scrie pe mine!

Există în noi mereu un martor care priveşte

un cristian 

Interviu cu Bogdan Lipcanu realizat de un cristian

u.c.: Fuck Tense e un titlu de invidiat (şi, pe alocuri, cu probleme, dovada cea mai clară fiind cenzura de la Gaudeamus). Au existat şi alte variante pentru titlu?
B.L.: Prima a fost X²=Y³, o ecuaţie descoperită în şcoala generală de doi colegi care îşi dezbăteau paternitatea ei, Vaiser Narcis şi Miklos Robert, primul, mare desenator şi umorist, al doilea, matematician olimpic. Următorul titlu, luat dintr-un manual de Aşchiere şi scule aşchietoare, era: Dantura roţilor melcate, care ar fi fost să rămână, dar suna prea a Glasul roţilor de tren. Apoi, a explodat titlul asta (din alte mici variante de probă, îmi amintesc Hotel Burebista).
u.c.: O carte, cum spuneai în prezentarea ei, ca „Zaţul epocii depus în amintirea unui copil“. Nu doar poezie. Sau cu mult mai mult decât o amintire. Depinde cum privim lucrurile. Un remember ca un joc de marocco (mai ai jocul?, n-ar strica să-l explici celor care nu l-au jucat niciodată), „ascuţit“ la ambele capete. Cât timp l-ai amânat?
B.L.: Nu mai am jocul. Nici nu cred că l-am înţeles, probabil era un joc iniţiatic la origine, dacă mă gândesc că existau beţişoare de culori diferite şi, dacă fiecare culoare semnifica o vibraţie, un câmp existenţial sau o zonă, atunci, când încercai să extragi unul din beţişoare din grămadă, fără ca celelalte să se mişte, ar însemna că trebuia să fii conştient că toate aceste vibraţii erau laolaltă şi se angrenau unele pe altele.
În 2005 era gata. Dar, şi mai ciudat, primul jet din volum, o treime, îl scrisesem într-o după-masă, undeva între 1997-1999 şi apoi îl băgasem într-un sertar. Nu prea ştiam ce e cu ele. Peste timp, le-am scos din sertar, şi am continuat proiectul. Până la urma a fost bună aşteptarea asta, în sfârşit, un editor, pe care să nu-l trag de mânecă.
u.c.: Prima impresie (poate şi cea mai puternică) ţine de un aspect aproape cinematografic, de peliculă pe care o vedem în camera obscură a developării. Am regăsit, printre câţiva din cititorii cărţii, o întrebare voalată, aparent absurdă, apropo de camera obscură – de cine să ne temem: de nostalgia reactivată sau de răul filmului?
B.L.: N-avem ce face, uneori ne iubim viaţa. Cicatricile se transformă in imagini, există în noi mereu un martor care priveşte. Rolele rulează (iar) de la capăt, corpurile iar trăiesc şi iar mor. La sfârşit, nu rămâne decât pelicula, pe care vezi copii ţopăind şi părinţi în slip, iată, ei au trăit, pelicula pe care o cumperi dintr-un târg, şi nu mai ştii dacă cineva dintre ei mai trăieşte, şi pe unde.