sâmbătă, 12 mai 2012


Condiţia personajului din dramaturgia  lui Dumitru Crudu.

Opere de referinţă: Crima sîngeroasă din staţiunea Violetelor şi Oameni ai nimănui.

Diana Nanu, studentă, Facultatea de Filologie,
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți.
Coordonator științific: lect. sup. Anatol Moraru
     
„Unii au numit-o dramaturgie postabsurdă, alţii postmodernă, iar alţii minimalistă. Eu însăşi, i-am spus fracturistă, fiindcă eram pasionat să surprind momentele de fractură ale realităţii şi ale lumii în care trăiam.”  afirma Dumitru Crudu într-un interviu postat pe site-ul Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie din Moldova.
      Plasînd sub microscopul analitic opera dramatică a lui Dumitru Crudu, vom încerca să pătrundem în structura celulară a acesteia,  să-i delimităm specificul, să răspundem la numeroasele întrebări care au apărut în urma lecturii, dar să păstrăm intactă catena ADN a textelor.
      Optăm în demersul nostru pentru dramaturgie, întrucît opera dramatică reuşeşte să rămînă o copie în miniatură a realităţii, unde autorul are puterea de a rescrie sau imita  procesul de facere, în stil sorescian, a unei lumi, a  unei emoţii, a unui sentiment, asumîndu-şi ipostaza lui Shakespeare, care, vorba aceluiaşi Sorescu “a creat lumea în şapte zile” . În acest sens, fiind co-fondatorul curentului fracturist, Dumitru Crudu, mizează în opera sa dramatică pe capacitatea personajelor, şi implicit a cititorului, de a avea a reacţiona promt la excitanţii mediului.
O cheie spre lectură devin titlurile operelor, care se impun prin prezenţa sau absenţa ideii de topos. Crima sîngeroasă din staţiunea Violetelor devine, în acest sens, cheia sol pe portativul familiarizării cu starea afectivă a personajelor. Indiciul concret al elementului spaţial „staţiunea Violetelor” sugerează ideea de statutul  instanţelor rostititoare, fiind plasaţi în cadrul unui hotel, aceştia nu-şi pot asuma decît condiţia de oaspete, supunîndu-se unui regulament de ordine interioară, ce oscilează între limitele absurdului. Absenţa ideii de topos în titlul Oameni ai nimănui, compromit şansele  de evadare a personajelor, care-şi privesc familiile Din calidor.
Ideea de non-loc, cauzează sentimentul adaptatului inadaptat, care sfîşie existenţa protagoniştilor. În acest sens, cuvîntul „altfel” devine refrenul operei dramatice a lui Dumitru Crudu „La noi pînă şi florile vestejesc altfel, Marco. La noi pînă şi vîntul bate altfel, Marco!” . Fiind în opoziţie cu adverbul „aşa”, care e prezent doar de cîteva ori în texte, sugerează ideea despre starea de confuzie ai protagoniştilor, care conştientizează absurdul prezentului, însă nu reuşesc să proiecteze viitorul.
      Lecturînd textele, am avut impresia că asistăm la un moment de growling  din piesa Bring me to life (în traducere Întoarce-mă la viaţă). Personajele,    aflîndu-se  în stare de decepţie, înrudită cu psihoza în masă, încearcă să-şi exteriorizeze sentimentele, însă mesajul poate fi receptat numai de cei care au trăit o experienţă similară sau fac parte din acea clasă. Încercarea de a reveni la viaţă, la firesc devine o idee fix „Cînd o să ne trăim şi noi viaţa, Silvia? Cînd o să a avem o casă a noastră, Silvia, cu o grădină plină de flori?”. În acelaşi timp, personajele îşi asumă o dublă identitate, este cazul poliţiştilor din Crima sîngeroasă din staţiunea Violetelor, care avînd studii filologice s-au regăsit în alt domeniu. În acest sens, prin statutul social a acestor personaje este demonstrată adevărata valoare a celor care devin „autori” prin diplomă şi nu prin vocaţie „cuvîntul al treisprezecelea cum se pronunţă cu literă mare sau cu literă mică” sau „au trecut douăzeci de ani de cînd am terminat filologia şi ni-am angajat în poliţie, iar tu încă mai vrei să studiezi”.
            Un alt personaj cu dublă identitate  este Istan. De data aceasta identitatea îi este atribuită prin clişeele, care par a fi slogane scandate în vid „Ucigaş!”. Revolta lui Istan este una inhibată „nu contează dacă eşti bun, principalul este să fii înalt, slab, să ai plete şi ochi albaştri. Aşa ca Grigore Vieru sau Ion Druţă”.  Starea afectivă a lui Istan atinge Culmile disperării în momentul atribuirii unui destin ce nu-i aparţine „Dumneavoastră sînteţi acuzat de o crimă pe care nu neapărat aţi făcut-o, ci de o crimă pe care o veţi face”.
            Starea afectivă poate  fi definită drept de depresie în masă. De aici şi rezultă limbajul indecent în discursul personajelor, fapt care apare din perspectiva motivaţiei condiţiei sale. În acest sens, protagoniştilor  le este impusă o etică nouă, caracterizată prin sinceritate, hiperbolizată uneori. Totodată, autorul nu mai prezintă realitatea, existenţa în culori  extreme – alb şi negru, ci  realizează o fuziune dintre acestea, proiectînd definţia şi algoritmul după care trăieşte eul. Anume eul, deoarece fiinţa se detaşează de conceptul de protagonist, urmărind fenomentul unei metamorfoze a unui personaj de hîrtie. În acest sens, personaj devine echivalent cu personalitate.
            Vorbind despre personalităţi, menţionăm faptul anume prin transpunerea acestora în universul operei se realizează intertextualitatea. Numele acestora sunt prezentate în mod direct – Gheorghe Bîtcă, Ion Ungureanu, Constantin Tănase, sau pot fi deduse cu uşurinţă, avînd în vedere elemetele de topos şi cronos – preşedintele ţării, primarul oraşului. Totodată, intertextualitatea este evidentă şi prin numele personajelor Istan şi Olda, reprezentînd varianta amputată de  la Tristan şi Isolda, istoria cărora a făcut atîta tam-tam în literatura universală. Prezenţa titlurilor operelor din literatura universală vine să contureze starea afectivă a personajelor „Lecţia” lui Ionesco şi atitudinea celor din jur faţă de aceştia „Eşti ca (...) idiotul ăla de Mîşkin a lui Dostoievski”.
      Interesant rămîne a fi faptul că Dumitru Crudu devine personajul operelor sale, detaşîndu-se de rolul său de autor şi manifestînd o critică distructivă, pe alocuri dură, faţă de protagonistul cu acelaşi nume „scrieţi nişte porcării la fel ca şi Dumitru Crudu, un poetastru din oraşul nostru, care  mătură acum (...) frunzele de pe trotuar”. Intertextualitatea rezidă şi din secvenţe de texte anterioare ale autorului, fapt prin care realizează o continuitate şi pictează o bandă desenată, în care cu o deosebită uşurinţă trece de la un episod la altul.
     De ce oare operele inregistrează numeroase imagini ale faunei începînd de la cîine şi continuînd cu şobolan, gîndac, fluture, cîrtiţă, molie, păianjen, muscă, lipitoare, şerpe?
Imaginile reprezentanţilor faunei caracterizează ideea de oscilaţie a personajelor între devotament şi decădere morală, fie din propria voinţă, fie din necesitate. Fiind aranjate în ordinea consecutivă a apariţiei în texte, sugerează ideea de dispariţie treptată a verticalităţii în conştiinţa fiinţei.
     Un element interesant reprezintă şi finalul operelor, care deseori rămîne suspendat. Ar fi un To be continued... în speranţa că lucrurile se vor schimba.
    Într-un articol apărut  în revista Sud Est, Dumitru Crudu aminteşte despre sintagma inventată de un scriitor optzecist C. Cheianu  „paradisul din tomberon”, care justifică limbajul discursurilor personajelor. Universul operei, imitînd realitatea, creează toate condiţiile pentru a supravieţui şi nu pentru a trăi, fiinţa caracterizînd  Arta refugiei şi fiind a nimănui.


Un comentariu:

  1. Nu pentru ca as fi un megaloman am publicat acest text despre dramaturgia mea, l-as fi publicat chiar si daca nu ar fi fost despre mine. Pur si simplu e scris de un baltean, iar eu am o admiratie aparte pentru balteni.

    RăspundețiȘtergere