Dumitru CRUDU

Domnişoara Comănescu

După ce m-am chircit pe scaunul din spatele şoferului, am observat că acesta şi-a băgat în gură, una după alta, trei ciocolate şi a început să le mestece alene. Cu gura plină de ciocolate, ambală motorul şi autocarul se zmunci de pe peronul şoriciu. Ajunşi pe strada Naţională, mai desfăcu o Mască şi şi-o arunca în gură. În acelaşi timp, apăsă cu piciorul pe pedala lipită de podea şi autocarul prinse să ne hurduce ca lumea. Dar, pe nepusă masă, frână şi câteva ciocolate îi zburară din mână până sub scaunul meu. În timp ce m-am îndoit ca să le culeg de jos, o domnişoară cu o faţă albă ca un şerveţel de hârtie, cum ar zice nu ştiu ce poet, se apucă să urce treptele. Nu aveam cum să nu o recunosc. Era domnişoara Comănescu, colega mea de la revista Ora, de care zilnic mă ciocneam nas în nas prin redacţie. Instinctiv, mi-am aplecat capul spre podea, mai-mai să mă izbesc cu fruntea de pardoseala îngălată. Nu ştiu de ce am făcut-o. Probabil, de uimire, pentru că nu mă aşteptam s-o văd acolo. Pentru că îmi murdărisem fruntea, nu îndrăzneam să-mi ridic capul din podea. Totuşi, o urmăream cu coada ochiului şi aşteptam ca ea să se oprescă în faţa mea şi să mă salute, dar ea trecu glonte pe lângă mine, avansând în fundul autocarului. Aluneca printre scaune, cu capul întors în dreapta sa. Din întâmplare, mă atinse cu cotul, dar nu mi-a zis nici pâs. Ceea ce însemna sau, că nu mă văzu sau că o făcea pe porcul în păpuşoi. Nu cred că ar fi avut vreun motiv să mă ignore, mai degrabă înclin să cred că nu mă zărise, căci, în clipa în care ea trecu pe lângă mine, eu stăteam cu capul aplecat în podea, căutând ciocolatele pe care le pierdu nămila din faţa mea care, acum, scrâşnea din dinţi, dracu să ştie de ce. Ea stătea câteva scaune mai încolo şi se holba pe fereastra din dreapta sa la ultimele clădiri din Ungheni. Oare chiar o captivaseră priveliştile cenuşii ce defilau prin faţa ochilor ei sau, în felul acesta, încerca să mă ignore? Dar de ce să mă ignore? Nu ar avea niciun motiv. Mai degrabă, înclin să cred că nu m-a zărit. Stăteam încovoiat deasupra podelei şi o furam, din când în când, cu ochii, fără să găsesc vreun răspuns la întrebare. Apoi, brusc, mi-am smuls ochii din oglindă şi i-am întins şoferului batoanele de ciocolate pe care le-am găsit sub scaunul meu. Mai puţin două, pe care le-am dosit în buzunar. Vlăjganul îşi desprinse mâinile de pe volan şi îmi surâse în oglindă în timp ce înghiţea ciocolatele. Ochii mi-au fugit spre oglinda de deasupra uşii şi am surprins-o pe domnişoara Comănescu furându-mă cu ochii, dar, brusc, îşi aruncă privirile pe fereastră, aşa cum ai arunca nişte coji de floarea-soarelui. Autobuzul trecea prin dreptul unor vagoane ruginite, abandonate în plin câmp, dar domnişoara Comănescu le sorbea din ochi, de parcă ar fi văzut Turnul Eifell. Cu un interes la fel de mare mă uitam şi eu la clădirile părăsite ale unei fabrici, pe cale să se prăbuşească în stânga mea. După ce îşi mâncă ciocolatele, şoferul deveni posac. Autocarul sălta pe şoseaua denivelată ca o minge de ping-pong, intensificându-i ursuzenia. După Corneşti, se apucă să-i înjure pe şoferii care-l depăşeau. Îi porcăia cu voce tare, fără să-i pese că-l auzeau şi călătorii din spatele său. I-am dat una dintre cele două ciocolate pe care i le-am subtilizat, sperând să revină la sentimente mai bune. După ce muşcă din ciocolată, huiduma se înveseli pe loc. M-am chiorât la domnişoara Comănescu şi am observat că ea studia o ciradă de vaci ce înroşea dealul ce ducea spre Veveriţa şi zâmbea pe sub mustaţă. Poate se bucura că nu m-a salutat? Dar de ce? S-o fi supărat oare cu ceva în ultimele zile? Nu cred! Mai tot timpul eram obsecvios cu ea. Unde mai pui că îmi plăcea s-o ascult şi mi se pare că şi ea se dădea în vânt după conversaţiile cu mine. Ori de câte ori, mă trezeam în faţa ei, ea mă întâmpina cu braţele deschise şi nu cred că era ipocrită, Mai degrabă, ceva îmi scăpa mie. În acelaşi timp, nu-mi puteam explica oare ce căutase la Ungheni. Ei bine, eu fusesem la rudele mele din Flutura, dar ea? Să aibă oare şi ea neamuri în Ungheni? Mi-am şters obrajii şi m-am pregătit să mă scol în picioare pentru a mă apropia de colega mea, când, pe neaşteptate, am simţit primele senzaţii de vomă. Din acel moment, m-am bucurat că nu m-a zărit, fiindcă nu aveam niciun chef să borăsc în faţa ei. După primele senzaţii de vomă, au mai urmat şi altele. Autocarul duduia printr-un crâng, când am simţit voma umplându-mi gură. Dar cum să dau de mâncare la peşti în faţa domnişoarei Comănescu? Asta ar fi însemnat să mă fac de băcănie şi să-mi tai creanga de sub picioare. Drumul şerpuia pe o pantă şi autobuzul pierdu din viteză. Huiduma de la volan îl boscorodea pe te miri cine la mobil şi scăzu viteza, spre disperarea mea. Apoi ameţeala mi-a trecut şi am răsuflat uşurat. Şoferul răcnea la telefon, pe când eu am înghiţit voma şi am încercat să mă ridic în picioare şi să mă apropii de domnişoara Comănescu care stătea cu ochii închişi, dar alte câteva senzaţii de vomă m-au îmbrâncit înapoi pe scaun. Acum, stăteam cu mâinile înlănţuite de burtă şi mă bucuram foarte tare că ea nu mă zărise, iar eu nu am spart gheaţa şi nu m-am apropiat de ea. Nici una, nici două, senzaţiile de vomă se dublaseră şi eu m-am încovrigat şi mai tare pe scaunul din spatele şoferului, cu mâinile pâlnie la gură. Parcă aş fi înghiţit o grenadă, atât de naşpa îmi era. Nici vorbă să-l rog pe şofer să oprească, pentru că acesta nu ar fi vrut. Vrând-nevrând, trebuia să rezist până la Chişinău. Dar oare voi rezista? Voi rezista oare să nu hrănesc raţele în faţa domnişoarei Comănescu, pe care, de atâtea ori, mi-am propsu s-o chem la o prăjitură în oraş şi niciodată nu mi-a ajuns limbă pentru asta. Pe nepusă masă, mi-a trecut prin ţeastă un gând că domnişoara Comănescu nu-mi era indiferentă. Se pare că eram chiar un pic topit după ea, iar treaba asta nu am realizat-o, decât, acum, în autobuz, când făceam sforţări supraomeneşti ca să nu borăsc în faţa ei. Iată de ce, ca ea nu mă recunoască, am ignorat-o cu totul şi nu m-am mai uitat deloc în direcţia ei. Asta ar fi fost sfârşitul. Nici nu vă puteţi imagina cum mai jubilam când am ieşit din Străşeni şi când am intrat în Chişinău.
M-am ridicat în picioare şi m-am clătinat spre ieşire. Şoferul înjura de mama focului şi eu i-am întins şi cea de-a doua ciocolată pe care o ascunsesem în buzunar şi el s-a luminat la faţă şi scăzu viteza.
Cineva mă bătu pe umăr. Era domnişoara Comănescu. Eu m-am holbat la ea ca şi cum o vedeam pentru prima dată. Dar şi ea îşi căscă ochii la mine de parcă abia atunci m-aş fi urcat în autobuz.
- Incredibil, am străbătut atâta drum în acelaşi autobuz şi nu am ştiut nimic. Oare cum de nu te-am zărit până acum? îmi zise ea şi-mi zâmbi. Ce zici, mergem mâine la un ceai, îmi mai zise ea şi îmi întoarse spatele, aşezându-se la loc.
Şoferul opri la semafor şi eu coborâi în mare fugă. De îndată cum cum tălpile mi s-au lipit de asfalt, mi-au revenit şi senzaţiile de vomă. Mi-am aruncat genţile în stânga şi în dreapta mea şi am început să borăsc printre copaci. Dar în timp ce boram mă gândeam la domnişoara Comănescu, mă gândeam dacă mâine o să primească sau nu să iasă cu mine la un ceai.