joi, 23 februarie 2012

Maria PILCHIN

Barbarie glaciară & Occident nordic în cartea „Cum simte domnişoara Smilla zăpada” de Peter Høeg (lecturi buchinistice cu N. A.)

„Vede ziua, marmura şi chiparoşii. Vede o lume multiplă, dar ordonată; vede un oraş, un organism făcut din statui, temple, grădini, case, biserici, fântâni, capiteluri şi spaţii libere frumos ordonate. Nici unul din aceste lucruri (ştiu foarte bine) nu-1 impresionează prin frumuseţea sa”.
J. L. Borges „Istoria războinicului şi a prizonierei”

Am citit zilele acestea un text plural, polifonic cumva, o monografie literară despre zăpadă, gheaţă şi frigul nordic. Un frig pe care îl simţi, fără a utiliza un termometru, un rece care te face să înţelegi că gheaţa, zăpada şi viaţa au multe în comun. Această lectură era, circumstanţial, însoţită de o discuţie paralelă a mea cu cineva din Vest despre barbarie şi civilizaţie. În acest context, „Cum simte domnişoara Smilla zăpada” este o carte ce pune în discuţie tema identităţii personale (elementul naţional, cultural, gender, general-uman), chiar dacă până la urmă fiecare este nimic altceva decât ceea ce este!
Am citit în rusă, a fost o alegere reuşită, căci traducerea din daneză într-o limbă a ţinuturilor siberiene îmi sugera existenţa fericită a echivalenţelor lexicale pentru o lume a nordului şi o limbă care conţine atâtea nuanţe semantice pentru gheaţă şi ninsori. Totodată intuiam intonaţiile intraductibile ale originalului, acea tentantă lume a gloticului groenlandez.
Nu pot afirma că citeam despre personaje excepţionale, erau simple personaje de roman poliţist, aparent simple ce urmau un subiect clasic al genului. Conturate după un cronotop de detectiv, dacă acesta poate exista în aşa tip de scriitură, ele trezeau în tine capacitatea de a-ţi ancheta propria viaţă, astfel romanul se transforma în unul ce pune şi problema psihologicului. Smilla Jasperson, personajul central din roman, născută în 1956, specialist în morfologie glaciară, va spune despre sine: „multe mi s-au dat şi spre multe am tins”. Smilla trăieşte într-o singurătate produsă de neacceptarea civilizaţiei în care este adusă să trăiască (un copil dintr-o mamă, o femeie vânător inuit, dispărută la o vânătoare din Groenlanda şi un tată, un celebru medic danez). Chiar şi apartamentul personajului este echipat ca o cameră de hotel, personajul e într-o stare nomadă, într-o aşteptare permanentă de plecare, căci nu poţi face „nimic mai mult decât o cale parcursă”; e calea spre gheţarii copilăriei, spre Paradisul de nea, din care a răpit-o tata, pentru a-şi aminti de cea pe care a iubit-o nebun, aşa cum se întâmplă să iubească cineva venit din civilizaţie într-o lume primitivă până la magnetizare. Smilla citeşte din „Elementele lui Euclid”, ea se pare să urmeze îndemnul lui Umberto Eco de „a citi lumea ca pe o mare carte”, doar că ea „citeşte zăpada ca şi cum ar asculta muzică”, ea preferă iubirii gheaţa, căci doar glaciarul, zăpada şi cifrele o pot face cu adevărat fericită într-o lume în care nimeni nu poate să promită ceva celuilalt. După o iubire trădată, căzută în cap ca omăturile în toamnă, învaţă să trăiască mai departe, filozofând glaciarul într-o manieră specială.
Isaia, copilul care moare, moartea în general, această pândă de fiecare zi, sunt doar nişte catalizatori ce dezlănţuie furtuni glaciare pe tărâmuri ale solitarului feminin, care realizează cât de „înfricoşătoare este doar ideea morţii, căci fenomenul însuşi se produce cu atâta naturaleţe ca un apus de soare”. Smilla simte matern dispariţia copilului Isaia, mort din cauza avariţiei umane de celebritate, putere şi bani (e vorba de o expediţie ilicită în Groenlanda în care a fost implicat şi tatăl copilului), dar şi din cauza unei mame neglijente, cufundate în viciul alcoolului. Prezenţa acestui copil îi dă un sens existenţial Smillei, vecinei solitare de aproape 40 de ani. Cu vaste cunoştinţe în morfologie glaciară, topografie, statistică şi matematică şi cu splendide amintiri dintr-o copilări fragedă, petrecută printre eschimoşii din Groenlanda, Smilla cumulează în sine conflictul dintre civilizaţie şi barbarie.
În viziunea Smillei, întunericul trebuie tratat cu respect, aşa cum trebuie de respectat orice nu îţi e cunoscut. Dacă lumea Occidentului creştin se aşteaptă la o Apocalipsă prin foc, lumea nordului barbar, diferit de civilizaţia eurocentrică, îşi imaginează un sfârşit ca o iarnă, un „fimbulvetr”, ca o cufundare în noapte. Abolind cronometrarea, timpul este tratat de un eschimos ca o ficţiune occidentală. Gheaţa este indicele unui timp oprit, iar totul se măsoară în popasuri şi visări nocturne. E timpul marii disperări, al supravieţuirii de azi pe mâine. În Groenlanda se bea monstruos de mult. Se bea din sărăcie, din marginalizare. Un eschimos, un inuit trăieşte cu ideea latentă a unei catastrofe inevitabile, căci zăpada ne învaţă faptul că în cotidian există ascunsă ideea unei catastrofe.
Izbitor de curajoasă este ideea precum că orice popor, evaluat după vreo scală axiologică stabilită de ştiinţele naturale europene, va fi privit drept o cultură a unor primate superioare. Meteoritul, personaj celest de „science fiction”, spre care se îndreaptă cele 3 expediţii ilicite, produce pe pământ un vierme polar, acel „Dracunculus Borealis”, care poate distruge o omenire întreagă, o armă biologică venită din tărâmurile de gheaţă, e arhetipul marginalului distrugător de centrisme, e simbolul unui centru ce ştie să folosească marginalul pentru a manipula, distruge parţial ceva, chiar şi o parte din sine. Se pare că acel vierme ar fi încercarea de a explica şi înţelege totul, interpretarea: „dorinţa de a înţelege duce la orbire, ascunde o brutalitate înnăscută, care anihilează ceea ce încerci să înţelegi. Numai trăirea personala sensibilizează”.
Or, romanul este un roman despre alteritate. Când înţelegi diferenţa, dispare necesitatea de a o explica, o explicaţie e posibilă doar prin distanţare. Diferenţa, acea gheaţă conceptuală are însă tot dreptul să existe. Cu gheaţa poţi încerca să trăieşti, dar nu poţi trăi cumva progresist împotriva ei sau în locul ei, ca un prozelit al ştiinţei. Căci ceea ce găsim în lumea ce ne înconjoară demult nu mai este ceea ce o constituie, ci e ceea ce putem noi percepe. E vorba de acele teorii pe care suntem în stare a le formula, teorii care e important să sune frumos. În încercarea de a cuantifica şi contabiliza totul, cultura occidentală trebuie să ia în consideraţie faptul că „gheaţa nu poate fi învinsă”, nici teoretic şi nici practic. De unde şi ideea că „fericirea şi ghinionul nu sunt repartizate pe baza unui simplu calcul matematic, a unei împărţiri normale”. E posibilă însă o cedare a gheţii, o cedare deloc de compromis, o a doua perioadă glaciară, cu gheţari alunecând spre sudul civilizator!
Problema occidentală este faptul că „avem cu toţii o încredere oarbă în cei ce iau deciziile. Avem încredere în ştiinţă, deoarece universul nu poate fi pătruns în toate profunzimile lui, iar pe informaţii nu te poţi baza sută la sută. Acceptăm existenţa unui glob pământesc rotund, acceptăm existenţa nucleelor atomice ţinute laolaltă, ca picăturile, de către un univers curbat, precum şi necesitatea de a interveni în materialul genetic. Şi nu fiindcă am fi convinşi de corectitudinea tuturor teoriilor, ci fiindcă avem încredere în cei ce ni le prezintă. Suntem cu toţii, prozeliţi ai ştiinţei, dar, spre deosebire de adepţii altor religii, prăpastia dintre noi şi preoţi nu mai poate fi desfiinţată”.
Am citit la Peter Høeg o geografie sălbatică, întunecată, pusă faţă în faţă cu una oficială, civilizată, canonizată. Spre marea descumpănire a mea, ca cititor, tentaţia, care îţi rămâne după lectură, este cea a Groenlandei, Danemarca hamletiană şi progresistă, rămâne undeva într-un con de umbră, ce ţine de propriile mele muzee imaginare, căci pustiul de nea este cumva condiţia întâlnirii cu infinitul.
Fenomenele gheţii sunt un spectru de reflecţie pentru uman! În acest sens „Cum simte domnişoara Smilla zăpada” de Peter Høeg nu e o lectură dificilă, dificilă este starea postlecturală...
ParaScriptum:
Nu am fost niciodată în Occident, situaţie determinată de unele priorităţi existenţiale. Cineva îmi va reproşa că scriu despre el din cărţi! Dar nu am fost nici în veacul al XIV-lea! Cu atât mai mult nu mă pot lipsi de „scrierea” lui...!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu