Considerații privind debuturile multiple: cazurile Dumitru Crudu și Alexandru Vakulovski

Vergiliu Botnari, masterand, anul II, Facultatea de Filologie,
Universitatea de Stat ,‚Alecu Russo’’ din Bălți
Coordonator științific: conf. univ. dr. Maria Șleahtițchi

Le début littéraire est un moment très important pour chaque écrivain, parce que c’est la première publication, qui lui consacre comme un auteur. Notre expérience de lecture nous offre un nombre imposant d’exemples, quand le début est constitué d’un seul livre. Mais il y a des cas, ou il est composé de deux où plusieurs volumes. Peut-on discuter sur les débuts multiples, ou est-ce une notion inéxistante? L’auteur essaye donner une réponse à ces questions se référant aux débuts des Dumitru Crudu et Alexandru Vakulovski, deux écrivains roumains contemporains.
Mots-clés: Le début litteraire, le début multiple, lq premiére publication, la poésie, le roman, le postmodernisme.

„ „ Băi janghinosule!, protestează/ vărul din partea mamei,/
te dai mai deștept decît/ marea noastră literatură/ ai făcut
căcat la creier? Marș de-aici că te pocnesc!”/ Ființa sensibilă
a poetului se/ ridică și pleacă…”
(Adrian Pârvu)

În accepție generală, noțiunea de debut se referă, indiscutabil, la momentul afirmării în plan artistic al unui autor, fie că presupune o primă prezență în paginile unor ziare sau reviste, așa cum obișnuim să considerăm debut ql lui Eminescu publicarea poeziei „La moartea lui Aron Pumnul”, sau constituie o apariție editorială mult mai consistentă și convingătoare în volum. Oricum, debutul presupune dintîiul și unicul moment al lansării în plan artistic a unui scriitor, iar acesta din urmă, precum afirma Leo Butnaru, ,,apare, de cele mai multe ori, în chipul adolescentului care-și conștientizează mai pregnant ca alții puterea de a simți, imagina și dorința de a formula‚ esențializînd”[1; p. 43].
Obișnuința cu care ne-am împăcat de multă vreme în ceea ce privește caracterul singular, sub toate aspectele, al momentului de care vorbim pare să fie zdruncinată în ultima vreme de incontestabila redimensionare comprehensivă a noțiunii în cauză, avînd în vedere debuturile mutiple (duble, triple etc.), care devin o prezență tot mai palpabilă. În acest sens, realitațile literare la care intenționăm să ne referim mai jos sînt discutabile prin natura lor, întrucît plasează în fața convingerilor, pînă nu demult irefutabile un deranjant semn de întrebare.
Un debut multiplu reprezintă nimic alceva decît aparițiile editoriale ale unui și aceluiași autor, care se succedă la un interval nesemnificativ de timp, interval care totuși există. De aici și pornesc logica și motivația contestării lor, întrucît prima ar trebui considerată ca fiind debutul, iar cea de-a doua exact ceea ce este: un alt volum semnat de același autor, care nu mai poate fi inclus de rînd cu prima într-o categorie și context istoric comun în ceea ce privește etapele pe care le parcurge scriitorul dat. Totodată, pot fi puse sub semnul debutului și cărțile unui autor consacrat care intră într-un gen literar nou, pînă aici excelînd în altul/altele. În acest sens, cazurile pentru care am optat în articolul dat comportă anumite particularități ce nu pot fi trecute cu vederea.
Cazul debutului/debuturilor lui Dumitru Crudu a stîrnit numeroase discuții, replici, chiar și legende, care mai continuă și pînă astăzi, însă cu o frecvență diminuată (Emilian Galaicu-Păun preconiza rezolvarea definitivă a acestei dileme „peste o sută de ani, dacă se va întîmpla!” [7; p. 154] ). Autorul sus-menționat debuteză în 1994 cu două volume de poezie ,,Falsul Dimitrie”, apărut la editura Arhipelag din Tîrgul Mureș, însoțit de o prefață semnată de regretatul Gheorghe Crăciun- „Pașaport pentru”, care-l consideră pe tînărul autor drept „poet prolific, proteic (…) obsedat de o perpetuă fugă de sine” și „E închis, vă rugăm nu deranjați” ( titlul de pe copertă și „E închis, vă rugăm nu insistați” titlul din interior, care ar trebui considerat cel autentic), editată de către Marin Mincu la editura Pontica din Constanța. În pofida faptului că apar la nici o lună de zile distanță una de alta, volumele respective denotă poetici diferite, întrucît în primul e de semnalat, cum opinează Mihail Vakulovski, spectaculozitatea artistică, pe cînd în cadrul celui de-ai doilea e lesne observabil spiritul dadaist. În accepția criticlui și istoricului literar Mihai Cimpoi, ceea ce le caracterizează pe ambele ar fi „forma heteronimică și stîngace a postmodernismului”[2; p. 252] ce le marchează, or, Dumitru Crudu va deveni, alături de Marius Ianuș, autor și promotor al fracturismului ceva mai tîrziu.
Însăși biografia unui asemenea debut este una neordinară. În timp ce la Tîrgul Mureș era în curs de apariție „Falsul Dimitrie”, asistînd la București la lecturile tinerilor poeți veniți din teritoriu, Marin Mincu rămîne impresionat de tempo-ul poeziei tînărului basarabean, student la Brașov, căruia se oferă să-i publice un volum (D. Crudu va rememora aceste detalii în cadrul unei ediții a emisiunii „Cărțile săptămînii”, invocînd și cîteva versuri ce-au produs asupra criticului efectul de care vorbeam „eu te iubeam îmbrăcat îmbrăcat/ cămașa și pantaloni mei te iubeau/ și nasturii mei negri te mîngîiau/ și buzunarele mele te iubeau neîncetat etc” (Sonet 10)). Întrucît între Marin Mincu și brașovenii Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina exista o concurență/polemică de ceva vreme, fiecare atrbuindu-și statutul de întîiul și mare exponent al textualismului românesc, Marin Mincu își propune să editeze înaintea celorlalți volumul de versuri ale tînărului poet, lucru care, dealtfel, îi și reușește (e cazul să menționăm că poemele lui D. Crudu constituie veritabile mostre de expreminente textualiste). Pe lîngă acestea, este cunoscut faptul că poetul vizat își retrase de la editura Hyperion din Chișinău manuscrisul unui volum de poezie, or, într-o asemenea situație „să spună, istoria literară, bogdaproste”[7; p. 154]. Oricum, însuși autorul preferă să declare, chiar dacă neagă astfel acel principiu al ordinii, consecutivității de care am vorbit anterior, că volumul care-l reprezintă, care a și „isterizat”, vorba lui Alexandru Vakulovski, dar a fost și cel mai bine primit de critică, este „Falsul Dimitrie”. Însă e nevoie să menționăm că argumentele pe care le invocă nu sunt convingătoare sub toate aspectele, dînd uneori dovadă de subiectivism.
Personajul principal al acestei cărți este un fel de anti-erou, autorul insistînd pe desacralizarea imaginii demiurgice a poetului, care nu e în stare să rezolve nici măcar conflictele și situațiile ce provin din rutină/banal. Mai mult ca atît, acest personaj e un distrugător forte, care demontează pînă și discursul poetic, reducîndu-l la silabe, ce nu comunică ceva decît la nivelul invenției și intenției poetice, precum se întîmplă în „dimitrie michea”, sau doar la o ordonare poetică a unor semne de punctuație, precum putem vedea în cazul „sonet-ului de liubov (trist)12”, text care și încheie, de fapt, volumul. Dimitrie reprezintă o entitate complexă a cărții, întrucît poate fi văzut și ca o figură demonică, un individ anti-social într-o oarecare măsură, aflat permanent în compania insectelor, gîndacilor, ființelor mici și singuratice, o falsă autoritate, în primul rînd.
Volumul „Falsul Dimitrie” a fost bine primit de critică, în 1995 decernîndu-i-se Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov. Deși într-un interviu din 2001, acordat revistei web Tiuk, referindu-se la intrarea sa în literatură, Dumitru Crudu afirma că debutul său a fost atît de confuz încât el însuși nu mai este sigur care a fost acesta, considerăm totuși că ar fi volumul editat de către Marin Mincu. La prima vedere, principiul aplicat ține de factorul temporal, dar nu numai. „Falsul Dimitrie” reprezintă atît în intenție, cît și în ceea ce privește măsura în care-l reprezintă, volumul care l-a consacrat ca poet. În plus la toate, acesta denotă o valoare estetică/artistică superioară celeilalte, astfel încît nu ni se pare deloc întîmplătoare observația lui Emilian Galaicu-Păun că „Dumitru Crudu a reușit să-și publice, alături de cartea de poezie propriu-zisă (Falsul Dimitrie), caietul cu exerciții al acestei cărți, procedeu îndrăgit de „textualiștii” generației optzeci”[7; p. 156].

Cu totul special este însă debutul lui Alexandru Vakulovski, care editează trei cărți în același an și una la patru mîini, primele trei volume aparțineau unor genuri literare diferite și vedeau lumina tiparului în cursul unei săptămîni din aprilie, 2002. Este vorba despre volumul de poezie „Oedip regele mamei lui Freud”, romanul „Pizdeț” și textulul dramatic „Ruperea”. E cazul să menționăm aici înțelesul contextual al noțiunii de debut, or, la momentul de care vorbim Alexandru Vakulovski era deja o voce cunoscută în presa culturală românescă, semnînd numeroase pagini de poezie, eseu, critică literară, cronici pe marginea unor cărți etc în diferite publicații periodice. Firește, textele enumerate mai sus reprezentau debutul în volum și nu debutul absolut, prin care înțelegem primul text publicat de un autor. Deși apare concomitent cu mai multe volume, ținem să subliniem că adevăratul debut editorial al lui Sandu Vakulovski ar trebui considerat „Oedip, regele mamei lui Freud”. Oricît de paradoxal s-ar părea, chiar dacă epoca dictaturii comuniste încetase din punct de vedere istoric (nu însă și comportamental, pare-se) aceasta carte pare să prezzinte un manuscris de sertar, cel puțin asta putem deduce din „istoriaa apariției ei”. Autorul intenționa să o publice la vîrsta de 16 ani. În 1997 depunea manuscrisul la concursul pentru debut al editurii Arc (colecția Prima verba)- intenție ce nu se soldează cu publicarea manuscrisului, întrucît intenției nu i s-a adăugat și decizia favorabilă a juriului, alcătuit din Emilian Galaicu-Păun, Eugen Lungu, Vasile Gârneț și Arcadie Suceveanu. Aceștia, cu excepția lui Vasile Gârneț, din considerente ușor de bănuit, în scurt timp au și fost acuzați de candidatul la debut de atitudini părtinitoare, dar și mai grav- de colaborare cu regimul sovietic prin scrierea în naiva tinerețe a unor poezii despre Lenin, moldoveni și partid.
Volumul este alcătuit din șapte secvențe Ăla, Poemul picioarelor, Tăticul meu-Paul Goma, Fetița cu ochii albaștri, Poem despre sau poate că ai și murit, Așteptîndu-mi 40 de fii și Moartea unui poem. Temele ce prevalează se focusează pe imaginea lui Dumnezeu, în Ăla (care ne amintește de „Ăl de sus” din „În căutarea sensului pierdut” de Ion Băieșu), un Dumnezeu în blugi ce ascultă muzică la căști, e băiat mișto, foarte vesel, comunicativ și tobă de carte. Pe lîngă aceasta, autorul revede poetic subiecte precum viața orașului, atitudinea oamenilor unii față de alții etc.
În ceea ce privește romanul, căruia foarte puțini au curajul să-i rostească titlul, folosind evazive precum romanul lui Vakulovski sau romanul ăla, pornește de la jurnalul autorului și e o radiografiere a societății românești de pe ambele maluri ale Prutului, văzută/trăită prin ochii unor tineri decepționați care-și regăsesc refugiul în droguri, sex și alcool. Alexandru Mușina, editorul acestui volum, îl consideră un manifest al tinerilor furioși români, deși un an mai tîrziu va defini drept negativă această experiență. Cum era de aștepat, apariția volumului a stîrnit numeroase reacții pudibonde, autorul, deopotrivă cu cei care au semnat cronici la acest volum, fiind chiar amenințați, înjurați etc. În acest sens Dumitru Crudu, pe lîngă o cronică semnată cu numele propriu în revista Contrafort, a dat în paginile altei publicații un articol semnat cu pseudonim. Deși s-au purtat discuții în termeni destul de duri în jurul controversatului roman, menționăm că acestea nu s-au ridicat la nivelul celo ce-au urmat apariției romanului lui Victor Sorokin „Grăsimea albastră” ( a se vedea opina aceluiași D. Crudu expusă în paginile revistei Contrafort [6; p. 11]), sau, mai mult, la nivelul excomunicării și anatemizării la care a fost supus Salman Rushdie pentru „Versetele satanice”. Nici nu era cazul, chiar dacă din textul romanului răzbate acut violența limbajului, cuvinte sau expresii ce pot scandaliza personalizînd fiecare pagină. În replică la acuzele care i-au fost aduse, prozatorul își motivează stilul prin faptul că descrierea anumitor situații, redarea unei anumite atitudini necesită anumite cuvinte- limbaj adecvat.
„Ruperea” este o lucrare dramatică ce se referă la relațiile individului cu societatea, cu Dumnezeu și cu propriile trăiri interioare, frămîntări, care par a fi invincibile. Dumnezeu însuși poate fi privit ca marele ,,rupt”, societatea, ce amintește de cea sovietică din RSSM, e alcătuită din „rupți’’, care nu sunt în stare să-și ordoneze propria existență. Finalul amintește întrucîtva de cunoscuta baladă „Miorița”, personajul principal sfîrșește prin a se arunca de la etaj, zdrobindu-se de duritatea asfaltului.
Într-un interviu acordat imediat după debut revistei Vatra, Alexandru Vakulovski, cu non-șalanța care-l caracterizează, afirma: „e mișto să debutezi așa, dar și un pic obositor. E ca și cum ai ieși la pensie” [8; p. 165].
Cauza particularității neobișnuite a debutului la care ne referim, conținînd trei volume scrise în trei etape, stări și locuri diferite pare a avea o oricît de infirmă scuză, întrucît manuscrisele autorului se aflau de multă vreme în teascurile unor edituri. Unele din ele au apărut mai tîrziu („Ecstasy”, apărută totuși în 2005, adică după 6 ani de pregătire editorială la propriu), altele nici pînă astăzi („Soldați români în Afganistan”, care ar fi trebuit să apară la editura Aula din Brașov încă înainte de evenimentele din 11 septembrie 2001). În acest sens, faptul că editarea volumelor lui Vakulovski a fost tărăgănată atîta vreme (tergiversare ce se transformă neașteptat într-o coincidență temporală inexplicabilă, cu care nu ne putem împăca nicidecum) pare a fi deocamdată unica explicație a așa-zisului debut multiplu.
În ceea ce privește cea de-a patra carte, volumul de poezie „Tu”, editat în colaborare cu M. Vakulovski, prin natura scrisului la patru mîini, ne-a interesat mai puțin în acest context.
Debuturile pe care le-am prezentat în comunicarea noastră reprezintă o modernitate ce-ar viza, în accepția lui Horia Roman Patapievici, nu o altoire a tradiției, ci în sens avangardistic vorbind, aruncarea la coș a formelor consacrate și înlocuirea lor cu altele. Dacă în privința debutului lui Dumitru Crudu precizarea volumului concret e o acțiune riscantă și aproape imposibilă, cel puțin în cazul lui Alexandru Vakulovski acesta este „Oedip, regele mamei lui Freud”, întrucît un debut reprezintă, înainte de toate, reflectarea unei perioade consumate în procesul afirmării și devenirii unui scriitor, or, anume în cadrul acestuia e de identificat rebela figură a unui spirit la început de cale. Dincolo de toate polemicile pe care le poate provoca subiectul la care ne-am referit în articolul de față, rezultînd din cele expuse, e cazul să amintim că aceste cărți au anunțat venirea în literatură a unor autori, cărora timpul le-a adus consacrarea și le-a demonstrat valoarea operei literare, chiar dacă la început au putut părea falși, cruzi și nu aveu toți nasturii încheiați.

Referințe bibliografice:
1. Butnaru, Leo, Ca o metaforă edenică, debutul?// Șlefuitorul de lentile, Chișinău, ed. Prut internațional, 2005, p. 43-70.
2. Cimpoi, Mihai, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ed. II, revăzută și adăugită), Chișinău, ed. Arc, 1997.
3. Ciocan, Iulian, Incursiuni în proza basarabeană, Chișinău, ed. Arc, 2004.
4. Crudu, Dumitru, E închis, vă rugăm nu insistați, Constanța, ed. Pontica, 1994.
5. Crudu, Dumitru, Falsul Dimitrie, Tîrgul Mureș, ed. Arhipelag, 1994.
6. Crudu, Dumitru, Un manifest al tinerilor furioși români?// Contrafort, anul IX, 2002, nr. 9-10, p. 11.
7. Galaicu-Păun, Emilian, ,,Ai deschis oare și tu (…) ușa Dimitrie”// Poezia de după poezie, Chișinău, ed. Cartier, 1999, p. 154- 160.
8. Honni soit qui mal y pense, dialog cu Alexandru Vakulovski, realizat de Mihail Vakulovski// Vatra, 2002, nr. 11-12, p. 164-167.
9. Vakulovski, Alexandru, Lumea animalelor, lumea obiectelor, lumea umană sau pe drumurile lui Dumitru Crudu, http://www.tiuk.reea.net/4/223.html
10. Vakulovski, Alexandru, Oedip, regele mamei lui Freud, Brașov, ed. Aula, 2002.
11. Vakulovski, Alexandru, Pizdeț, Brașov, ed. Aula, 2002.
12. Vakulovski, Alexandru, Ruperea, București, Biblioteca de poezie, 2002.
13. Vakulovski, Mihail, Pe drumuri albe (dar nu de frișcă și nu de ciocolată)// Vatra, 2002, nr. 11-12, p. 149-156.
14. http://www.publika.md/emisiuni/cartile-saptamanii_431.html.


(Comunicare apreciată cu diplomă de gradul I la Conferința Științifică internațională a studenților și masteranzilor Interuniversitaria, desfășurată în incinta Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți la 29 octombrie 2011.
În curs de apariție în cadrul volumului colectiv Interuniversitaria la ed. Presa universitară bălțeană)