Exerciţiu de atelier
Erau la examenul de literatură pentru sesiunea de iarnă. Poiana pe care erau aşezaţi era năpădită de romaniţe, era albă. Era iarna romaniţelor, erau o groază de flori, stătea cufundată în ele, avea impresia că toate plantele se mişcă, îi ating faţa, îi intră pe nări, pe gură şi se înăduşă. Viaţa romaniţelor din poiana examenului o moară pe dânsa. Are în faţă o foaie foarte jerpelită, Pe ea scrie prima întrebare pentru examenul la literatură. Aşa: inspiră, expiră. Citeşte de două, trei, zece ori aceeaşi întrebare: "Ce culoare aveau pantofii Anei Karenina când l-a cunoscut pe Vronski?" Dar nu ştie. Bănuieşte că erau albaştri-pal, dar oare chiar aşa erau? Se uită prin părți şi romanițele de lângă piciorul ei stâng se mişcă şi se boţesc. Ceilalţi scriu repede şi încrezut, dau foile şi trec liber printre romanițe. Următoarea întrebare e despre Sinkiewicz şi legătura lui cu NASA.. Iar nu ştie. Profa merge atingând uşor cu poalele fustei romaniţele. Îi ia foaia.
- Dar... - face o încercare de a riposta, însă este bruscată şi cade cu faţa în romaniţe.
- Pantofii Annei Karenina erau galbeni! Galbeni ca păpădia, neghioabo!
Pute a pişat, oameni nespălaţi şi fum de ţigară. Şoferul de microbus strigă să fie linişte că el nu poate fuma când e gălăgie. Fata cu fular galben ca pantofii Annei Karenina îi strigă înapoi.
- Curu' mătii, tacă-ţi gura şi mergi mai repede!
Şi, în loc să aştepte până pornesc, deschide uşa microbuzului şi începe să alerge prin noroi. Acesta sare în toate părţile de sub papucii ei, iar fularul de culoarea păpădiei se răsfiră din urma ei ca un fel de algă prin apa unui râuleţ bâhlit. Părul fetei care aleargă prin glod devine tot mai scurt, până când o face să semene cu un băieţaş de la internat pe când fularul-algă de culoarea păpădiei devine tot mai lung şi mai lung, până agaţă microbusul de retrovizor şi-l mişcă înainte prin noroi. Şoferul claxonează de mai multe ori şi scoate fum pe nări la cât de fericit e. Fata cu fularul galben se întoarce să vadă microbuzul, dar îşi dă seama terifiată că din direcţia aia vine un tren. Izbitura o trimite direct în faţa unui gard cam putred. e noapte. A zburat cam mult de când a lovit-o trenul. Traiectoria a fost potrivită. Sare gardul şi - voila - ajunge până la fosta uzină de sfeclă de zahăr. Aleargă prin câmp vreun sfert de oră, intră în hala mare cu ceaunuri pentru mărunţirea sfeclei. sunt vreo câteva uşi deschise. Nu e bine. Trebuie să fie închise pentru ce vrea ea să facă. De îndată se s-a apropiat de uşă ca s-o închidă, pe ea a intrat o mâţă. avea o ureche neagră şi ochi galbeni. Ca mama naibii de păpădie. După ea au mai intrat încă vreo trei, apoi mai multe şi mai multe. Erau extrem de multe! Fata cu fularul galben nu mai ştia ce să facă şi a început să latre. Pisicile au început să alerge, să se bage în ceaune, dar ea nu voia carne de pisică tocată. A scos din buzunar o mătură şi le-a alungat pe toate. A închis uşa cu mătura şi a scos din buzunar păpădia. Din tulpiniţa ei curgea puţin lapte. bunica îi spunea să nu trebuie să-l guste niciodată. Dar tentaţia era prea mare. A lins tulpiniţa şi a devenit un căţel. Căţelul cu fular galben s-a uitat mult la mătura din uşă şi a pişat-o vesel cu păpădii.
Felicia Nedzelschi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu