sâmbătă, 25 februarie 2012

Un spectacol despre nulităţi şi ticăloşi

După ce s-a terminat spectacolul Necrotitanium regizat de Luminiţa Ţâcu şi în timp ce părăseam Laboratorul teatral Foosbook, unde acesta s-a jucat în faţa unei săli arhipline, dintr-odată am înţeles că acest spectacol nu e o simplă şi banală băşcălie a proverbialelor noastre tare colective sau individuale, ci e un spectacol despre cum nulităţile şi lichelele au ieşit în faţă în cele două decenii de independenţă, punând mâna pe bani şi pe putere şi eliminându-le din joc pe adevăratele personalităţi ale istoriei noastre care chiar au avut cele mai bune intenţii posibile şi au încercat să schimbe ceva în ţara noastră.


Căci toate personajele interpretate de actorul Alexandru Pleşca nu sunt nimic altceva decât nişte canalii ordinare care nu au niciun fel de scrupule în a-şi satisface setea lor de-ai domina pe ceilalţi şi de-a deveni cât mai cunoscute şi temute. Asociaţiile le-am făcut imediat. Şi nu mi-a fost greu să le fac, întrucât toată istoria noastră modernă de după 1988 încoace este plină de acest tip de exemple, când fel de fel de mediocrităţi şi canalii i-au dat jos din şa pe disidenţi cunoscuţi, luându-le locul şi scoţând de pe şine mişcarea anticomunistă. Pentru a nu le mai face o dată în plus publicitate, nu am să le dau numele, dar sunt sigur că toată lumea ştie la cine mă refer.

Ei bine, parodia şi ironia nu lipsesc din spectacolul Luminiţei Ţâcu, fiindcă pe tot parcursul reprezentaţiei m-am ţinut cu mâinile de burtă, dar nu acestea sunt mizele regizoarei. Necrotitanium-ul ei e un spectacol despre ticăloşii basarabeni de toate spiţele care au pârjolit totul în jur în acest răstimp lung şi nesfârşit al tranziţiei. Chiar şi dacă nu şi-a propus în mod explicit aceasta, regizoarea a reuşit să schiţeze portrete foarte diverse de lichele: taţi ticăloşiţi, mame degradate, fii desfrânaţi, bunice perverse şi agresive, şefi dictatori şi avizi de bogăţie, subalterni laşi şi slugarnici, care de dragul carierei sunt gata „să-ţi scoată şi dinţii din gură” şi aşa mai departe. Văzând spectacolul Luminiţei şi al lui Alexandru, m-am gândit că s-ar putea ca acesta să fie primul spectacol despre canaliile noastre. Şi m-am mai gândit la un lucru, că s-ar putea ca adevărata cauză pentru care foarte mulţi moldoveni îşi părăsesc propria lor ţară să nu fie neapărat sărăcia şi mizeria, ci aceste mediocrităţi, care sunt foarte băgăcioase şi ştiu cum să se promoveze, de multe ori, în detrimentul adevăratelor valori. Dacă nu aş fi văzut spectacolul Luminiţei Ţâcu, poate că nu mi-aş fi amintit câte iniţiative şi proiecte luminoase, care ar fi putut să schimbe foarte multe lucruri în bine în R. Moldova, au pus pe butuci aceste lichele, după ce s-au infiltrat în fruntea organizaţiilor care le promovau. Purtând ca şi noi căciulă ţurcănească şi opinci, aceste canalii ne-au pus doar strâmbe şi piedici şi au încercat să ne scoată pe carosabil. Nu vreau să exagerez zicând că, în R. Moldova, ar exista o conjuraţie a tipilor fără scrupule, dar, oricum, aceştia sunt extrem de mulţi. Dar nu trebuie să-i căutăm neapărat doar în tabăra comunistă, fiindcă îi putem repera foarte uşor şi în mulţimea ce poartă haine europene.

Ticăloşii din spectacolul Luminiţei Ţâcu au carismă. Savoarea lor constă în ingenuitatea trucată sau autentică cu care îşi pledează cauza. Dacă îi asculţi, mai că-ţi vine să le dai dreptate.

Regizoarea însă a făcut acest spectacol nu pentru a-i pune să se mărturisească, ci pentru a-şi râde de noi, cei care le-am luat de bune spusele şi i-am crezut atâta timp (iar unii dintre noi încă-i mai cred şi acum) că promovează valorile democratice şi progresiste şi că doar de ei depinde marea schimbare în bine în vieţile noastre şi în ţara în care trăim.

Regizoarea însă a făcut acest spectacol nu pentru a-i pune să se mărturisească, ci pentru a-şi râde de noi, cei care le-am luat de bune spusele şi i-am crezut atâta timp (iar unii dintre noi încă-i mai cred şi acum) că promovează valorile democratice şi progresiste şi că doar de ei depinde marea schimbare în bine în vieţile noastre şi în ţara în care trăim.
Un articol de: Dumitru Crudu
TIMPUL DE DIMINEAŢĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu