luni, 13 februarie 2012

O tavă cu vase murdare

dumitru crudu


Am apucat mânerul îngheţat şi l-am tras spre mine şi uşa mai nu m-a pocnit în cap, cu cantul ei lucios, maroniu, dar, totuşi, m-am strecurat înăuntru, cu şoarecii jucându-mi zgomotos în burtă şi cu Iurie după mine. După ce am patinat o vreme pe treptele lunecoase ale scării, m-am aşezat la coadă, suportând cu stoicism privirile maliţioase ale câtorva tipi gomoşi din faţa mea. L-am îndemnat pe Iurie să-şi scoată geaca patinată şi să ia o tavă roşie, dar tipii nu au revenit la sentimente mai bune. Cu geaca într-o mână şi cu tava în alta, Iurie se clătina de pe un picior pe altul în faţa galantarului cu mâncare, dosit sub aburi. În timp ce băieţii ăia deştepţi îşi umpleau tăvile, eu m-am întors iute spre poet şi i-am şuierat în nas:
-Bă, Iurie, am îngăimat eu, numai ceea ce o să-mi iau eu să-ţi iei şi ţie, pentru că, de data asta, nu am prea multe grăunţe la mine. Poetul a dat din cap fără entuziasm, dar nu a crâcnit.
-Daţi-mi trei sute de grame de sfeclă roşie, două sute de piure şi o ciorbă de fasole, m-am adresat unei blonde subţiri şi înăcrite.
- Da, şi două felii de pâine, am mai bâiguit eu, după care m-am întors spre poet şi i-am arătat cu mâna o masă la care să se aşeze.
Pe când eu aşteptam în dreptul casei, poetul s-a strecurat prin spatele meu, către masa de lângă fereastră. În buzunar aveam 50 de lei şi nici un sfanţ mai mult, dar după calculele pe care le-am făcut în gând banii ăia trebuiau să-mi ajungă pentru a plăti consumaţia mea şi a poetului. O altă părere însă avea o fată fâşneaţă, cu o bonetă sidefie în cap, care îmi ceru şaptezeci de lei.
-Cum aşa? am rămas eu cu ochii cucuviţi. Mi se pare că aţi încurcat ceva. Ia mai calculaţi o dată. Sau, poate, vreţi să-mi puneţi bărbi? m-am luat eu, nici una, nici alta, de fată. Unde mai pui că şi mâncarea dumneavoastră nu e tot timpul proaspătă.
-Ei aş, se strâmbă tipa la mine, şi-şi aruncă mâna în spatele meu. La noi mâncarea tot timpul e proaspătă. Mi-am plimbat ochii de-a lungul braţului ei semidezgolit până aproape de tejghea şi acolo am dat de amicul meu Iurie, care e unul dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, dacă nu cel mai bun, conform unor critici literari din Bucureşti, şi am văzut că acesta înfăcase o pârjoală din oală şi o ţinea în mână. Nici măcar nu o pusese în farfurie. O ţinea în mâna dreaptă şi picături de grăsime i se scurgeau pe degete. Câteva căzură direct pe pardoseala de marmoră, dar alte câteva se înverşunau să-i pătrundă sub mânecă. Cu pârjoala aia în mână, poetul străbătu cafeneaua Gălbenuş, fiind tot mai aproape de masa de lângă fereastră. Alte trei picături i s-au dezlipit de pe inelar şi s-au izbit de duşumea, exact în clipa când fruntea mea se năclăi cu sudoare.
-Da pârjoala aia de vită, cine o să mi-o plătească? se răsti tipa la mine şi abia atunci eu am observat că ţâţele ei erau gata să-i spargă salopeta ninsă. Sau domnul nu e cu dumneavoastră?
O altă chelneriţă mergea pe urmele poetului cu un mop în mână. Nici vorbă, Iurie era unul dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale. Mai puţin, cu ultima sa carte. În privinţa ăsteia, părerile criticilor erau împărţite. Dar mie îmi plăcea şi ultima. Pe undeva, chiar o preferam celorlalte cărţi ale poetului.
- Domnu e cu dumneavoastră sau nu?
-Sigur că e împreună.
- Şi atunci, de ce oare vă codişi atâta? Nu vedeţi câtă lumea vă aşteaptă pe dumneavoastră?
Poetul hăpăia pârjoala stând cu spatele spre noi. Pârjoala aia făcea 25 de lei. M-am uitat în spatele meu. Într-adevăr, în urma mea se formase o coadă lungă şi fremătătoare şi toţi mă priveau acrimonios. De nu chiar duşmănos. Dar niciunul cu nepăsare, exceptându-l pe poet care clemfăia de zor. Nu-l deranja nici măcar faptul că unsoarea i se prelingea pe mânecă. Eu nu ştiam ce să fac, pentru că mai mult de cincizeci de lei nu aveam la mine.
-Aveţi de gând să vă plătiţi consumaţia sau nu, domnule? Îşi ridică tipa vocea ca s-o audă şi cei care stăteau la coadă. Fără să mă întorc, am auzit un zumzet de nemulţumire în spatele meu. Şi un tropăit din picioare. Tipa mă privea amuzată în timp ce eu mă scobeam prin buzunare. Nu, acestea îmi erau complet dezumflate. Ce mai încolo şi încoace, trebuia să renunţ la ceva. Mai puţin, la prâjoala pe care poetul deja o mâncase şi care, eminamente, în acele clipe, deja nu mai exista. Puţin câte puţin, mi-am golit tava, până când aceasta a rămas pustie. Am fost nevoit să renunţ până şi la farfuria cu fasole sau la cele două felii de pâine, nemaivorbind de salata de sfeclă după care mă dădeam în vânt, numai ca să pot rămâne cu obrazul spălat. Urmărit de privirile batjocoritoare ale chelneriţelor durdulii, am traversat sala, cu mâinile înfipte adânc în buzunare.
În clipa când Iurie trecu la ciorbă, m-am aşezat pe scaunul gol din faţa sa şi m-am uitat cum îşi ridica farfuria la gură. Nu ştiu de ce, dar ciorba o lăsa tot timpul la urmă. Şi asta nu de ieri-alaltăieri, dar de ani de zile. Şi îi mai plăcea s-o mănânce fără lingură. Pur şi simplu îmbrăţişa farfuria cu palmele şi o ducea la gură. Aşa cum făcea şi acum. Totuşi, asta nu-l împiedică să mă întrebe de ce nu mi-am luat şi eu ceva.
Vedeam că era perplexat. Ochii săi albaştri trădau o uimire sinceră. I-am făcut un semn să-şi soarbă mai departe ciorba şi i-am explicat că pur şi simplu nu-mi era foame. Îşi ridică iar farfuria la gură şi o înghiţi ca pe un pahar de ceai. Mă privea cu neîncredere, dar nu mă mai întrebă nimic.
Nişte băieţi cu cercei în urechi s-au oprit din mestecat şi se uitau cum poetul îşi soarbe ciorba din farfurie.
-M-o fi recunoscut de pe sticlă, se bucură poetul, că tipii ăia îl luau în seamă.
Deodată, Iurie s-a sculat în picioare şi mi-a explicat că ar trebui să plece urgent, fiindcă, la ora unu, un critic literar îl aşteaptă la barul Uniunii ca să-i recenzeze un nou manuscris pe care voia să-l publice în curând. După ce îmi arătă geanta în care-şi ţinea manuscrisul, a întins-o grăbit afară, lăsându-mă singur în Gălbenuş.
I-am strâns de pe masă blidele goale şi le-am stivuit pe o masă plină cu farfurii murdare. După care m-am pornit şi eu spre ieşire, patinând o vreme pe treptele lunecoase ale scării. După ce am închis uşa în urma mea, am simţit că eram lihnit de foame.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu