Universitatea de Stat ,,Alecu Russo’’ din Bălți
Facultatea de Filologie


Patern și bahic în poezia lui Radu Vancu



Realizat de Virgil Botnaru, gr. LC 22m
Coord. șt.: conf. univ. dr. Maria Șleahtițchi


Bălți
2012

„În fiecare dimineaţă îmi înfloreşte în creier
zîmbetul unui splendid cadavru.
De atunci, în loc de creier am cadavrul tău.“
(Radu Vancu)

Radu Vancu a devenit, după un deceniu de la debutul său literar (Epistole pentru Camelia, Sibiu, ed. Imago, 2002) un scriitor care-și certifică, pe an ce trece, valoarea literară, fiind un autor foarte prolific, publicînd, pînă la momentul de față, cinci volume de poezie, două eseuri și a îngrijit, împreună cu Claudiu Komartin, antologia "Cele mai frumoase poeme din 2010", apărută la editura Tracus Arte din București anul trecut. Își exercită funcția ca lector la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu, este redactor la revistele "Transilvania" şi "Poesis Internaţional’’, prezent în numeroase antologii din țară și din străinătate.
Chiar dintru bun început e cazul să menționăm că motivul paternității are două valențe în cazul liricii lui Radu Vancu, astfel încît ambele ar putea fi supuse unor exegeze ce ar viza, înainte de toate, substratul ,,psihobiografic’’, cum ar spune Corin Braga. Atît ,,Amintiri pentru tatăl meu’’, cît și ,,Sebastian în vis’’ constituie argumente cu o anumită pondere, în acest sens. Dacă cea de-a doua vizează rolul de proaspăt părinte al poetului, ,,Amintiri pentru tatăl meu’’ e culegerea de versuri, în care se reunesc sub stindardul poetizării traumei provocate de sinuciderea tatălui în 1997, textele publicate în volumele de mai înainte. Un poem foarte sugestiv în acest sens este Lumea nouă (amintire pentru tatăl meu), pe care autorul îl consideră drept cel mai bun poem al său:
Dar, deocamdată, lumea asta:
lumea care a început cândva
între unşpe fără cinci şi unşpe şi cinci
în dimineaţa de noiembrie, cu strigătul tău mic
anunţând separarea definitivă a vertebrelor
şi erecţia mecanică a spânzuraţilor.
Lumea ta se sfârşea cu marele animal de lemn,
cu piele aspră şi rece, în burta căruia
erai închis. Oameni pricepuţi
au aşezat cu grijă în pământ
animalul bej cu puiul în marsupiu
şi au tras pământul deasupra ca o cortină.

Şi aerul s-a tras atunci ca o cortină
şi am văzut lumea nouă: te odihneai în a şaptea ta zi,
cu jumatea de rachiu alb în faţă, fericit ca un rege,
aşteptându-mă cu paharul pregătit.
Oasele mi s-au topit de fericire şi groază şi am rămas pe veci îndatorat
animalului care te dusese să te nască acolo.

Deși conține un indiscutabil substrat tragic, iar unele versuri despre moarte, precum afirma Lucia Țurcanu [3; p. 24] ,,sunt antologice’’, textul nu emană nicidecum o orîcît de semnificativă notă de dramatism, precum se întîmplă, de regulă, în poeme de asemenea factură (mai mult sau mai puțin ocazionale). Maturitatea fiului și convingerea în ceea ce privește supremația binelui în viața de după moarte deplasează poemul lui Vancu în pragul unui sincer și recunoscător elogiu dedicat morții. Toate atributele pe care le presupune acel proces de ,,trecere dincolo’’ capată deodată valențe pozitive, prin modificarea înțelesului lor obișnuit, întrucît poeticul intervine pentru a reintepreta/ revizui semantica bine încetățenită de ani asupra acestor lucruri. Și dacă ideea suprapunerii morții cu o altă naștere persistă de ceva vreme în gîndirea filosofică și artistică a omenirii, avînd diverse reverberații și în cultura română, de la M. Eminescu (,, căci toți se nasc spre a muri și mor spre a se naște’’) la Em. Galaicu-Păun (,,muream- ca și cum mă născusem din nou ‘’), în cazul poemului lui Radu Vancu ideea respectivă vizează, înainte de toate, un fel de reevaluare a instrumentarului: sicriul pare a deveni un trup din care va răsări o altă naștere, țărîna e o cortină ce cade după încheierea spectacolului etc.
Aceste convingeri, deopotrivă cu fundamentul biografic construiesc substanța textului. Între momentul înmormîntării tatălui și visul care urmează acesteia se consumă toate trăirile dramatice, întrucît acestea vor fi ulterior îmblînzite de onirica siguranță a fericirii tatălui, care-și așteaptă fiul la masă (cu paharul de votcă) pregătit.
În poezia lui Radu Vancu e de remarcat deci și motivul beției, alcoolului, fie că exercițiile bahice constituie o plăcută zăbavă pentru eul liric, care se subscrie rolului de fiu, fie că aceasta e una din amintirile cele mai expresive despre tată, pe care însă nu-l judecă, ci încearcă, prin imitarea acestor acțiuni, să pătrundă cumva rațiunea celor întîmplate pentru a găsi o explicație plauzibilă gestului fatal al părintelui. Într-un interviu acordat lui M. Vakulovski, poetul de la Sibiu amintește cum la vîrsta de 19 ani, cu vre-o două luni înainte ca tatăl său să-și pună capăt zilelor, au băut împreună cinci sticle de lichior, iar acesta din urmă era foarte mîndru de comportamentul fiului său, astfel încît respectiva întîmplare a și constituit un fel de examen de maturitate susținut cu brio în fața tatălui. Prin urmare, momentul care a cimentat și mai mult legătura atitudinală/emoțională dintre cei doi e luată în vizor și în cadrul textului de față, prin expresia de mulțămire a părinteleui ce-și așteaptă fiul cu paharul pregătit. Experiența de care vorbeam mai sus e de identificat și în cazul altor texte: ,, ... privește iar prin ochii mei/ și iată: Vede burduhosul mahmur spălîndu-se pe dinți/ și icnind la verticalizare./ Vede porcul icnind și mîndrindu-se că e bărbat și nu borăște.’’
În poemul lui Radu Vancu toate acțiunile se petrec în jurul dualității lumilor: una ce se sfîrșește și alta care începe. Totodată, pentru eul liric tot acest joc arghezian de-a v-ați ascuns reprezintă și o experiență inițiatică, iar recunoștința față de animalul care a dus părintele să-l nască acolo sau așteptarea acestuia din urmă, ,, fericit ca un rege’’ nu este decît o reprezentare a dorinței de a recupera acea legătură pierdută odată cu ,,între unşpe fără cinci şi unşpe şi cinci’’. Conștient de adevărul că viața terestră nu mai poate fi recuperată, personajele din poezia lui Vancu așteaptă moartea ca unic moment și unică posibilitate de revedere și reîntrgire a unei legături rupte subit.
Și dacă întreg ritualul înmormîntării este, de fapt, un spectacol în și din care iese ființa umană, iar convingerea în ceea ce privește o inevitabilă întîlnire ce nu poate fi programată este o formă de terapie contra unui tragism, a cărui lipsă, pe alocuri, devine oarecum inconfortabilă, în cazul poeziei lui Radu Vancurămîne același substratul psihobiografic profund, marcat de un început șisfîrșit brusc.
Căci toate se sfîrșesc prea repede...
Referințe bibliografice:
• Chivu, Marius, Umbra tatălui // Dilema veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/umbra-tatalui).
• Vancu, Radu, Monstrul fericit, Chișinău, ed. Cartier, 2009.
• Țurcanu, Lucia, Vodcă și gnoză// Semn, anul XIII, nr. 1, 2010, p. 24-25.

Acest text ii apartine lui Virgil BOTNARU